Așa-zisa ei teză de doctorat, „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”, la care alții trudesc și ea semnează, apare la Editura Academiei RSR, iar numele autoarei e precedat pe copertă de formula Acad. Dr. Ing., deși savanta îi spune bioxidului de carbon „codoi”.
Logică? Ioc. Plauzibilitate? Vezi să nu. Credibilitatea sursei? A se scuti. Însă, în ciuda abundenței de fake news, opinia publică e conștientă de impostura cuplului prezidențial și o sancționează prin bancuri. Unul dintre cele mai cunoscute din epocă este dialogul în care Nicolae întreabă: „Lenuțo, când am dat eu Legea gravitației, că nu mai țin minte?”, iar Elena răspunde: „Habar n-am, Nicule, tu ești cu legile, eu sunt cu știința”. De altfel, Nicolae Ceaușescu e un răsfățat al umorului politic de stradă, mai ales că livrează populației cadrul ideal: orele de stat la coadă în fața magazinelor alimentare, cu speranța nu întotdeauna confirmată că „o să vină mașina” și „o să bage ceva”. Aici, la coadă, se aud bancuri delicioase. De pildă: „Care e diferența dintre Panoramic și paranoic? Panoramicul e la Olimp, iar paranoicul la Neptun” (locul unde Ceaușescu are o vilă unde se retrage vara). Și tot aici afli că „Dacă dai drumul la radio auzi un țăcănit. Dacă deschizi televizorul, îl și vezi”. Rezistența prin cultură e fleac pe lângă răzbunarea în efigie prin umor politic.
Fake news-ul ideologic e omniprezent în presa comunistă, chiar dacă
publicul căruia i se adresează știe foarte bine despre ce e vorba. Când ziarul scrie despre „urcarea României pe noi culmi de progres și prosperitate”, iar tu dârdâi la opt grade în apartament, stai fără curent electric câteva ore pe zi și primești apă caldă cu țârâita, lucrurile sunt limpezi. În presa oficială și în manualele de istorie, Nicolae Ceaușescu este „geniul Carpaților” sau „Dunărea gândirii”, iar anii în care conduce România sunt „o nouă epocă a lui Pericle”.
Asta în timp ce lumea se încaieră pentru hârtie igienică, iar alimentele de bază
sunt raționalizate. Oamenii nu cred ce li se transmite prin propaganda 84
comunistă fiindcă au la dispoziție cea mai simplă metodă de demontare a falsurilor: viața de zi cu zi. Puține sunt cazurile în care diferența dintre fake și
fact e mai bine ilustrată.
Calomnie, ură, pornoșag
După căderea regimului Ceaușescu, presa scapă de căpăstru și devine liberă. Prilejul e numai bun pentru inaugurarea unui alt tip de fake news: calomnia, minciuna sălbatică, scorneala revoltătoare. Cei care cântă aria calomniei se înarmează cu două scuturi capabile să-i țină departe de primejdia unei acțiuni în justiție: pamfletul și pseudonimul. E perioada în care apare o publicație care se intitulează Atac la persoană. Din paginile ei imunde, pe care Dumitru Dragomir le privește cu mândria fondatorului, afli, printre altele, că Marius Tucă face sex cu mama lui. Atac la persoană e căutat cu febrilitate pe tarabe, unde stă la câțiva centimetri de revistele de interes hormonal Țâțe, Infractoarea mov, Prostituția, Occident, Pisicuțele sau – o, da!
– Sexy-balamuc.
Insulta și născocirea devin instrumente ale pamfletului prin mijlocirea lui Corneliu Vadim Tudor, care transformă România Mare într-un aruncător de dejecții fără egal. Poate doar Tricolorul, apărut din aceeași manta naționalistă, să-i facă o cât de firavă concurență. În România Mare scrie Alcibiade, un pseudonim în care cititorimea română îl bănuiește pe Vadim Tudor însuși. Et pour cause. La început, revista îi atacă viforos pe contestatarii lui Ion Iliescu și ai FSN-ului, pentru ca ulterior să ia în cătare și alte ținte, inclusiv pe binefăcătorii de primă instanță Ion Iliescu și Petre Roman. Vadim Tudor întocmește liste cu oameni care trebuie împușcați chinezește, pe stadioane cu tribunele pline. Nu lipsesc de pe liste Corneliu Coposu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Ion Rațiu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu etc. Câteva dintre declarațiile lui Vadim Tudor (un patriot atât de adorat de semeni, încât nu iese niciodată din casă fără bodyguarzi) sunt preluate de cea mai mare parte a ziarelor. Dintre ele, una atrage atenția în mod special: „Țara nu poate fi guvernată decât cu mitraliera”.
România Mare continuă efortul de diabolizare a elitei neconvenabile puterii pe care-l începuse Săptămâna, pistolul Securității ceaușiste. Eugen Barbu (până când moare) și Vadim Tudor se comportă după 1990 la fel ca înainte. Se schimbă doar intensitatea și frecvența jignirilor. Ura cu care sunt scărmănați Monica Lovinescu sau Ion Negoițescu în Săptămâna pălește prin 85
comparație cu tratamentul de care au parte Monica Macovei, Radu Filipescu, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Smaranda Enache sau, mai târziu, Horia-Roman Patapievici și Mircea Cărtărescu în România Mare. Până și eu, un nevinovat politic, mă trezesc încondeiat în câteva numere de Alcibiade, care îmi pune următoarele etichete: „Țiganul cu figură de frizer mort”,
„Damblagiul care fură din cărțile altora făcându-se că citează” sau „Un profitor nerușinat al comunismului”. Propagarea de fake news se produce din nou – de data asta, minciuna e însoțită de atac la persoană și jignire.
Și tot fake news sunt o parte din relatările de la rubrica „Săptămâna pe scurt” (faptul că titlul rubricii cuprinde cuvântul „săptămâna” nu e întâmplător), unde Alcibiade zugrăvește scene de un grotesc desăvârșit. Întruna dintre ele, Dan Hăulică, Andrei Pleșu, Horia Bernea și Gabriel Liiceanu se aleargă noaptea în pielea goală pe aleile din jurul Castelului Peleș. În alta, Ion Rațiu juisează după prelungi partide de sex în trei cu regina Elisabeta II și cu Margaret Thatcher. Aceste episoade sunt însă nevinovate pe lângă
pornoșagurile idilei dintre Traian Băsescu și Elena Udrea.
Alcibiade are, fără discuție, voluptatea răspândirii de fake news. În același timp, nu-i poate fi contestată vocația literară. Cele două par să se simtă cel mai bine împreună în anii 1980, când alter ego-ul poetic al lui Alcibiade răsfață publicul cititor cu o delicatesă de fake news poetic din care nu prea e mare lucru de crezut:
„Elena Ceaușescu, omul ce-ntruchipează pe vecie
Femeia acestei nații, atât de plină de virtuți,
Mândrie, cinste, frumusețe și monument de hărnicie Pentru acestea toate, iată, tu dreapta țării o săruți.
E mamă plină de iubire și om politic cu renume
Și e savantul pentru care nicio izbândă nu e grea, Ea duce faima științei noastre și-a țării în întreaga lume, Iar patria o proslăvește și se mândrește azi cu ea.
Această nobilă plămadă e un destin și o conștiință, Tovarășă e de o viață eroului național,
Iar existența lor de luptă, o glorioasă biruință, Pe drumul răscolit de patimi, sub arcul țării triumfal.”
86
Pentru aducere aminte și pentru punerea în context a celor trei strofe,
„nobila plămadă” îl întreabă pe „eroul național”, când văd împreună din mașină cozile la care românii stau cu sutele pe ger sau pe arșiță, „ce mai vor și șobolanii ăștia?”.
La umbra marelui român
Brâncuși își face bagajele și pleacă (sau așa spune mitul cultural) din atelierul lui Rodin fiindcă rien ne pousse à l’ombre des grands arbres. În materie de românism – și nu de orice fel, ci din cel mare –, lucrurile nu stau la fel. Lângă trunchiul greu de cuprins al marelui român Vadim Tudor crește o adevărată pepinieră de români ceva mai mici, dar la fel de verzi, de sufletiști și de patrioți. E adevărat, o parte dintre acești scutieri ai excepționalismului carpatin se dezic de mentor și-l părăsesc pe rând. De obicei, despărțirea e ornată cu vorbe grele, blesteme, sudălmi și injurii la limita reproductibilului.
Foștii parteneri de idei se preschimbă în duelgii pe maidanul politicii.
Insultele zboară și otrăvesc aerul. E un capitol la care nimeni din partid nu-i rezistă lui Vadim Tudor, un profesionist al insultei și al minciunii. Cine îi expediază un croșeu primește la schimb cinci directe. Atacul la persoană nu cunoaște răgaz. Mila creștină de care Vadim Tudor face atâta paradă se topește ca o glazură de ecler sub caniculă, mai ales după plecarea ereticului.
Codrin Ștefănescu, de exemplu, are parte de următorul miniportret:
„Problema acestui handicapat este marea diferență dintre ceea ce este el în realitate și ceea ce vrea să pară. Trântorul cu figură de ceară nu este altceva decât un microcefal și un escroc. Pozând în colecționar de carte rară, el este, de fapt, un negustor de obiecte de artă furate sau false”. În alte rânduri, Vadim Tudor revine asupra portretului și-i adaugă două-trei tușe de finețe:
„maimuțoi”, „bișnițar”, „gunoi politic”.
Domnia funariotă
De pe listă lipsește cu bună știință urmașul de fapt și de drept al lui Vadim Tudor, trestia gânditoare care duce năzăreala pe treapta exaltării protocroniste, altoită pe un naționalism de vodevil. Urmașul e – ați ghicit –
Gheorghe Funar, căruia România îi datorează câteva lucruri de neuitat.
Clujenii țin minte și astăzi băncile și parcurile vopsite în culorile drapelului, fiindcă patriotismul înseamnă, nu-i așa?, să stai cu fundul pe tricolor și să
87
