poți cumpăra tricouri negre cu capul de lup. Lipsește doar Ilarion Ciobanu jucându-l pe Gerula.
În a doua parte a emisiunii, ceva mai dinamică decât prima, Nicolae Leonăchescu, fost secretar al Biroului Permanent al Camerei Deputaților, se declară indignat că autoritățile române nu mișcă un deget ca să obțină
manuscrisul sau măcar să-l fotocopiere. Nu primim nimic: nici tezaurul de la ruși, nici sabia lui Ștefan de la turci, nici măcar amărâtul ăsta de manuscris de la mongoli. Mare lucru dacă n-o fi vreo urzeală planetară. Se tem de noi, e din ce în ce mai clar. Ne simt puternici și le e frică. Discursul lui Nicolae Leonăchescu n-o spune, doar o sugerează. Profesorul e membru PRM și deputat de Argeș al acestui partid, iar teoriile răspândite de colegii lui de doctrină sunt deja cunoscute. Om de formație tehnică, doctor în 95
termodinamică și expert în termotehnică și în transferul de căldură între construcții și sol, Nicolae Leonăchescu e pasionat de istoria limbii române și prin urmare se simte chemat să-i pună în ordine trecutul.
În prima parte, în schimb, profesorul face dovada trecerii prin politică și reușește să nu răspundă la niciuna dintre întrebările moderatorului, preferând ocoluri tacticoase prin istoria satului natal Stroieșii, prin teoriile despre populațiile sedentare și prin alte teritorii unde în mod normal n-ar avea ce să caute. Are o voce moale, onctuoasă, utilă oricărui bunic care ar dori să-și adoarmă nepotul. Niciun fir din părul bogat care acoperă pieptul lui Daniel Roxin nu se clintește. Curiozitatea e maximă, însă de la un punct încolo chiar și moderatorul dă mici și politicoase semne de nerăbdare, când vede că
niciuna dintre descoaserile lui nu are rezultatul scontat. Mai mult, Roxin scoate o foaie de pe care citește o serie de cuvinte care aparțin limbii dace.
Metoda e simplă: tot ce are în dicționar notația „origine necunoscută” devine dacic. De amorul artei, Roxin mai scapă și cuvinte care provin din bulgară, din portugheză sau din alte limbi și cărora dicționarul le precizează originea. Pe urmă citește de pe foaie și câteva enunțuri în limba dacică, după cum urmează: „Băiatul agăță gheara cârligului urcând butucul reazemului”. („O
română cât se poate de neaoșă, dar care vine de la daci”, completează Roxin.) Sau: „Moșul îmbină burlanele bordeiului mișcând cârligele”. („Toată lumea înțelege, deși – atenție! – folosim numai cuvinte din fondul minim dacic.”) Cu toate acestea, discuția băltește. Morfeu planează deasupra mesei; simți că lui însuși i se face somn. Asta până prin minutul 35–36, când Nicolae Leonăchescu atacă în fine chestiunea manuscrisului pus la păstrare de mongoli. O face îndemnat de Daniel Roxin, care pune clasicul bemol la cheie: manuscrisul cu pricina, în care se vorbește despre geto-daci și care e scris în primele secole după Cristos, nu se găsește la Ulan Bator, ci s-ar găsi. Profesorul Leonăchescu înlătură echivocul și își urechează gazda en passant: „Este o certitudine. Există la Ulan Bator, în colecția de documente naționale, un manuscris datând din secolul VI sau VIII după Cristos, care are înălțimea de aproximativ 70 de centimetri, lățimea de aproximativ 50 de centimetri și grosimea unui lat de palmă – spune cel care a văzut manuscrisul și l-a răsfoit.
Un lat de palmă de om sănătos. Cel care a văzut acest manuscris voluminos este un scriitor pe nume Haralambie Moraru din Chișinău, care a publicat într-un jurnal din Chișinău, în 2004, un articol intitulat «Eu și Ginghis Han», în care narează epopeea întâlnirii sale cu acest manuscris”.
96
Daniel Roxin ia de pe masă articolul și-l arată la cameră suficient ca să se vadă că deasupra articolului se află titlul de pagină „Subiecte subiective”, care înlătură din capul locului ideea de cercetare filologic-istorică. Între timp, Nicolae Leonăchescu vorbește despre aripa dacologică (după unii, dacopată) din Republica Moldova și trimite cu gândul la Congresul Internațional de Dacologie de la Buzău, înnobilat de prestigiul haiducului științific Gheorghe Funar. Sunt variațiuni pe aceeași temă, firește. Cacealmaua e străvezie. Un cercetător avizat ar examina cu ochii lui manuscrisul, dacă el chiar există – la Ulan Bator, la Tegucigalpa sau la Helsinki –, și ar putea stabili dacă este din secolul VI sau VIII. N-ar lua de bună relatarea cuiva care se revendică din arealul dacologilor est-europeni și scrie despre „Subiecte subiective”. De altfel, căutarea pe Google „Haralambie Moraru – Eu și Ginghis Han” produce o singură menționare a autorului, în Revista literară de la Chișinău din mai 2018, unde apare propoziția „Haralambie Moraru a fost la concertul lui Niculae”. Cam puțin pentru o acoladă științifică. Și nici domnul Moraru nu mai poate face lumină, fiindcă sunt patru ani de când a plecat dintre noi.
Până la urmă, faptul remarcabil e că Adevăruri tulburătoare, emisiunea lui Daniel Roxin, are un titlu care corespunde pe jumătate promisiunii. Afli destule lucruri tulburătoare, care însă nu sunt adevăruri. O veche vorbă
românească – nu în limba dacă – spune oricum că „de la un porc mistreț e bun și un fir de păr”.
Metrou, ba – tuneluri, da
„Arheologii din civilizațiile viitoare vor descoperi șantierul magistralei 5 a metroului”, glumesc pe Facebook bucureștenii din Drumul Taberei excedați de amânări. Stația Eroilor 2, din apropierea Spitalului Municipal, e la rândul ei subiect de poante, după o întârziere de cinci ani: „Directorul de șantier e tentat să zidească pe cineva în subteran pentru finalizarea lucrărilor”.
(Lucrările se încheie totuși în septembrie 2020.) E curios totuși că o nație cu o asemenea tradiție a săpatului – la propriu și la figurat – nu reușește să
încheie, cu tehnologia de astăzi, ceea ce strămoșii lor izbuteau cu mijloace evident inferioare. Căci, să ne înțelegem, n-o fi România de azi campioana tunelurilor, dar înaintașa ei are vocația galeriei subpământene. Cum, nu știați? Dacia e cârtița uriașă a străvechimii. Iar sub Munții Bucegi, precum și sub alți munți, se întinde o adevărată rețea de tuneluri. Și nu de orice fel, ci 97
energetice. Există oameni gata să jure că o parte dintre tunelurile astea trec pe sub Dunăre și ies în Iran, în Mongolia și – floare la ureche – la Vatican.
Și asta – vorba reclamei – nu e tot. Pe un site dacopat apare într-o bună zi informația că „începând cu anul 175 după Hristos, stindardul dac s-a impus ca stindard al majorității legiunilor romane, triumfând și în a doua jumătate a secolului IV”.
Numită de mulți „Biblia dacopaților”, Dacia preistorică a lui Nicolae Densușianu e lucrarea care stă la baza multor năzăreli de ieri și de azi. Una dintre cele care fac furori printre abonații la congresele naționale sau internaționale de dacologie îl mută pe Prometeu în Sciția, cu tot cu schimbarea buletinului. Noua identitate a titanului este, după Densușianu, fie Badiu, fie Badea, fie Badu, care s-ar traduce în greaca veche prin „înțelept” sau
„înstărit”. Și, chiar dacă Vasile Pârvan vede în Dacia preistorică „un roman fantastic, plin de mitologie și de filologie absurdă”, tabăra dacopată și-o asumă ca pe o carte-far, pe baza căreia se pot broda fantezii dintre cele mai năstrușnice.
Una dintre aceste fantezii vorbește despre dorința lui Nicolae Ceaușescu de-a trăi veșnic și de preocuparea lui pentru experiențele mistice. Din acest motiv, spune povestea, el apelează la anumiți deținători de puteri senzoriale și energetice. Legătura dintre Ceaușescu și misticism e la fel de strânsă ca aceea dintre dansurile tribale din Polinezia și falia din San Francisco.
Ceaușescu detestă misticismul (căruia îi spune „mistucism”) și dă ordin ca participanții la Cerbul de Aur să nu mai cânte la microfoane fără fir tocmai fiindcă uneltele cu pricina reprezintă ceva în afara ordinii firești. O poveste întrețesută cu cea a misticismului lui Nicolae Ceaușescu o pune pe Elena Ceaușescu în postura de fondatoare a așa-numitului „Departament Zero”, înființat pentru filarea intelectualilor din Meditația Transcendentală.
După moartea soților Ceaușescu e foarte simplu să croșetezi basme despre ei, în care să le atribui preocupări pentru ezoteric, supranatural și mistic. E la fel de simplu să fabrici scenarii în care să-l legi pe Nicolae Ceaușescu de agenții paranormali supuși mai multor experimente care au loc de obicei în zonele cu mare încărcătură energetică: Munții Buzăului (aici decorul trovanților e ideal) sau în Bucegi, în apropierea Sfinxului sau a Babelor.
Cetățeanul Vasile Rudan se recomandă, ani la rând, drept unul dintre instructorii acestor agenți cu puteri speciale, care sunt supuși unor experimente despre care abia astăzi se poate vorbi: „comunicare telepatică, detecții și teledetecții senzoriale, monitorizarea extrasenzorială, tot pe căi 98
telepatice, a unor șefi de stat și a unor comandanți militari”. Rudan
deconspiră practicile din anii 1970 la România TV, ceea ce nu trebuie să mire.
„Departamentul Zero” apare și în relatările lui ca o formațiune constituită din copii „supradotați paranormal” și menită să ajungă o unitate de elită (prima de acest tip) a Securității. Vasile Rudan nu spune nimic despre Elena Ceaușescu, dar dă de înțeles că nivelul spionajului paranormal din România acelor ani stârnește invidie și circumspecție atât în Occident, cât și în Maica Rusie.
Dacă Munții Buzăului se laudă cu energia de sub trovanți, punctul de atracție paranormală din Bucegi este „lacul misterios”, comandat de la distanță de forțe oculte, instalate în tuneluri. Lacul își extrage energiile din subteran și-i uimește pe curajoșii care se încumetă în zonă. N-ajunge că
Sfinxul are legături nevăzute cu omologul din Egipt, n-ajunge că Babele ascund taine ale strămoșilor daci. Lacul din Bucegi are obiceiuri și mai stranii.
De pildă, apare și dispare după niște legi pe care doar el le știe. Și nu se face niciodată nevăzut fără să ia cu el pe cineva. În Poiana Țapului circulă tot felul de legende care leagă mitologia de Securitate și meteorologia de disparițiile inexplicabile. În funcție de poarta la care bați, poți afla tot felul de lucruri care te pun pe gânduri. Unul dintre ele e reprodus în 2015, în ediția de Buzău a ziarului Adevărul:
„Înainte ca iacul să-și facă simțită prezența, vremea se strică brusc, iar vântul bate foarte puternic două zile. A doua zi, undele lacului scaldă
munții pentru una sau mai multe zile, până când își primește ofranda vie.
Oamenii spun că în acele locuri trăia, în mijlocul unui lac, o vrăjitoare.
Copiii chinuiți de ea s-au revoltat și, ajutați de zâna lacului, au scufundat-o pe vrăjitoare cu casă cu tot. Numai că puterea acesteia era atât de mare, și încă este, încât lacul revine câteodată, ia un suflet de om și dispare iarăși în neant.”
Și dac-ar fi doar asta. Dar nu e. Energia declanșată în tunelurile de sub Bucegi îi afectează și pe alții. Din același număr al Adevărului afli că
„…în 1993, oamenii din Bucegi au avut insomnii timp de două săptămâni.
Se spune că erau odihniți și chiar euforici, deși nu reușeau să doarmă
noaptea. Nimeni nu a putut explica acest fenomen, care a încetat brusc. Un an mai târziu au început să se producă mici cutremure, iar oamenii din 99
zonă au fost zguduiți cam trei ani la rând. Susținătorii teoriei au spus că
