Va trebui să avem grijă, ca să nu ne distragem atenția.
A patra mare confuzie: să fugi de durere
Probabil ca rezultat al sumei acestor trei confuzii anterioare, are loc următoarea identificare hedonistă:
Succes + Plăcere + Iubire = Fericire
Ajungem la una dintre credințele despre care am vorbit deja într-un jurnal anterior¹⁸, ideea că „trebuie să evităm durerea“.
Această premisă este consecința logică a următorului raționament: dacă
ceea ce ne bucură ne duce spre fericire, durerea ne conduce spre nefericire.
Nu este așa.
•Mulți dintre noi evităm situații importante, intense și semnificative, care poate fac parte indisolubilă din calea noastră spre fericire, crezând că
luptăm pentru a fi mai fericiți.
•Mulți dintre noi am fost educați de părinții noștri pentru a încerca să
clădim o viață lipsită de durere.
•Mulți dintre noi am muncit din greu pentru a-i îndepărta pe copiii noștri de orice rană, fără să ne dăm seama că astfel îi împiedicam să învețe să-și stăpânească frustrarea.
•Mulți dintre noi ar trebui să avem maturitatea de a-i învăța pe alții și curajul de a ne învăța noi înșine că o parte din calea care duce către fericire implică în mod necesar durerea.
Și totuși, am învățat, odată cu trecerea anilor, din viață, datorită profesiei și apoi din nou cu trecerea și mai multor ani, că este important (eu aș îndrăzni să spun indispensabil) să învățăm să NU încercăm a fugi de durere.
Durerea este o modalitate prin care înveți unde se află iubirea. Durere exterioară și durere interioară: durerea din corpul tău, care te anunță că
ceva nu funcționează bine, și durerea care te anunță că mergi pe un drum greșit.
Nu suntem atât de fragili încât să nu suportăm durerile. Suntem vulnerabili, dar nu fragili.
Durerea este un maestru, se află acolo pentru a ne arăta o cale.
Ai grijă să nu-ți fie teamă de durere.
Dacă la un moment dat îți este dat să suferi, nu te speria, nu fugi, nu renunța. S-ar putea ca realitatea să te facă să dai înapoi, dar, în orice caz, nu uita: important este să te afli pe cale, nu să ajungi undeva.
A cincea mare confuzie: să supraevaluezi ceea ce lipsește Povestea spune că…
Într-o zi, la începutul iernii, la po ș tă ajunge o scrisoare foarte specială
adresată lui Dumnezeu.
Angajatul însărcinat cu ordonarea coresponden ț ei este mirat ș i caută
expeditorul:
Pucho
Căsu ț a verde fără număr, stradă fără nume
Cocioaba de la sud
Intrigat, bărbatul de la po ș tă deschide scrisoarea ș i cite ș te: Dragă Dumnezeu,
N-am știut niciodată dacă este adevărat că exiști sau nu, dar dacă exiști, această scrisoare va ajunge la tine într-un fel sau altul. Îți scriu pentru că am probleme. Sunt șomer, voi fi dat afară din căsuța unde locuiesc pentru că de două luni n-am mai plătit chiria și de mult timp cei patru copii ai mei n-au mai mâncat o farfurie de mâncare caldă. Dar cel mai rău este că fiul meu cel mic are febră și trebuie să ia urgent un antibiotic. Îmi este rușine să-ți cer asta, dar vreau să te rog să-mi trimiți 100 de pesos. Încerc să fac rost de o slujbă care mi s-a promis, dar nu mai apare. Și, fiindcă sunt disperat și nu știu ce să fac, îți trimit această scrisoare. Dacă-mi trimiți banii, fii sigur că
n-am să te uit niciodată și că-i voi învăța pe copiii mei să urmeze calea ta.
Pucho
Angajatul de la po ș tă termină de citit scrisoarea ș i simte o triste ț e îngrozitoare, o duio ș ie infinită, o durere incomparabilă…
Vâră mâna în buzunar ș i vede că are 5 pesos. Este sfâr ș itul lunii.
Calculează că are nevoie de 80 de cen ț i ca să se întoarcă acasă… Ș i se gânde ș te: 4,20…
Nu ș tie ce să facă!
Atunci începe să străbată tot biroul cu scrisoarea în mână, cerând colegilorsă dea fiecare cât dorea.
Fiecare angajat, impresionat, dă cât poate, ceea ce nu este mult, pentru că
este sfâr ș itul lunii. Un peso, cincizeci de cen ț i, trei pesos…
