Din acestea și din alte motive – pe care nu le voi enumera aici –, uneori acei părinți care vor sincer să ne ajute să fim fericiți o fac doar pe baza
viziunii lor subiective despre ceea ce este mai bine și devin adevărate obstacole în calea acelei fericiri.
E adevărat, toate astea sunt nedrepte și poate că n-ar fi atât de grav dacă
acestor slăbiciuni și acestor răni nu li s-ar adăuga răutatea unora care vor încerca să întoarcă lucrurile în propriul beneficiu.
Este necesară luarea unei decizii:
În loc să permit ca toate astea să mă împiedice să fiu fericit – ceea ce n-ar însemna decât o victorie a echipei celor „răutăcioși“ –, va trebui să-mi iau inima-n dinți și să lupt împotriva tuturor acestor lucruri, să repar ce se poate repara, să compensez ceea ce nu se poate repara și să construiesc din cenușă o lume mai bună.
Întotdeauna când ajung până aici cu discursul meu cineva mă întreabă dacă
răutatea există.
Răspund că da.
Mă întreabă dacă este înnăscută.
Răspund că nu.
Mă întreabă ce putem face cu ea.
Răspund:
Răutatea este rezultatul ignoranței.
Iar ignoranța, al lipsei educației.
Răutatea se combate cu tot mai multă educație.
Problema criminalității crescânde, a violenței și a abuzurilor sociale nu se poate rezolva doar prin legi mai dure, construind închisori sau mărind numărul angajaților din cadrul poliției. Toate astea pot fi importante și pot avea rezultate în viitorul apropiat, dar, cu timpul, soluția definitivă nu poate consta decât în mai multe școli, mai mulți profesori, mai mult buget în sistemul de învățământ, mai multe burse, mai multă educație.
Cred că de aceea îmi place să spun că sunt profesor: simt că, în felul acesta, îmi definesc mai bine dorința și modul de a mă opune infamiei, nedreptății sau răutății.
Genetica sau filosofia vieții
În orice caz, după cum poate confirma orice părinte și după cum o arată din ce în ce mai mult studiile științifice realizate, ne naștem deja dotați cu anumite trăsături de personalitate, cu anumite caracteristici care ne vor face diferiți de frații noștri crescuți de aceiași părinți, în același mediu. Așa cum medicina clasică determina cele patru temperamente de bază și găsea corelații clinice între bolile somatice și trăsăturile temperamentale, psihogenetica pare să fi confirmat că unii dintre noi s-au născut cu o personalitate predispusă spre optimism sau veselie, iar alții, cu o personalitate predispusă spre văicăreala pesimistă. (Ceea ce se pare că
știința nu rezolvă este marea enigmă: de ce aceste două tipuri de persoane se căsătoresc întotdeauna cu cineva din celălalt grup?) În ultima vreme, oamenii de știință din domeniul psihologiei experimentale au sugerat că există un „nivel de bază“ al stării de bine generale, care variază de la individ la individ și spre care fiecare tinde să se întoarcă mai mult sau mai puțin independent de condițiile externe care îl afectează.
Totuși, ce determină acel nivel al optimismului de bază? Cum poate fi el modificat și stabilit la un nivel superior?
Mulți cercetători sunt de acord că acel nivel obișnuit de bine este determinat genetic; cu alte cuvinte, că fiecare individ s-ar naște cu o tendință de „a se simți fericit“ determinată biologic și, prin urmare, prezentă în anumite conexiuni sau structuri ale creierului încă din momentul nașterii. (Ceva de adăugat deja cunoscutului nostru Factor F și care nici el nu se determină prin fapte cotidiene.)
Gemenii univitelini (care împart aceeași zestre genetică) tind să manifeste niveluri emoționale foarte similare, indiferent dacă au fost educați împreună
sau separat și dincolo de ceea ce li se întâmplă în viața personală.
Cele spuse ar putea să-l tenteze pe cititorul imprudent să pună răspunderea pentru propria fericire pe seama imprevizibilei configurații genetice
„distribuite la împărțirea cărților“. Asta se poate dovedi foarte tentant pentru a evita să decidă ce face din perspectiva a ceea ce este.
Cu alte cuvinte, explorarea și conștientizarea tendinței mele spre insatisfacție pot și trebuie să mă conducă spre o muncă mai dură cu mine însumi, în loc să mă călăuzească spre o renunțare resemnată în fața
„ghinionului meu“. Sarcina este dezvoltarea unei anumite discipline interioare care să-mi permită să experimentez o transformare a atitudinii, o modificare a perspectivei și o abordare mai bună în ceea ce privește viața, succesul sau fericirea.
A recunoaște că acest traseu este mai simplu pentru unii decât pentru alții nu anulează faptul că este în continuare un drum pentru toți, după cum am explicat deja cu exemplul pianului.
Dacă dispoziția înnăscută ar fi singura explicație pentru faptul că unele persoane sunt fericite, deși au avut de înfruntat mari adversități, iar altele, nefericite, cu toate că au primit mii de binecuvântări, psihoterapia, religia și o filosofie de viață – ca să nu menționăm cărți ca aceasta – ar fi inutile, pentru că fericirea acestora ar fi determinată doar de acea dispoziție înnăscută. În limbaj popular, ar fi cam așa: ai avut noroc, ești fericit; n-ai avut noroc, dai de naiba.
Dar nu suntem calculatoare programate. Putem determina cum vom reacționa în fiecare împrejurare și luăm această decizie pe baza a sute sau mii de factori diferiți în fiecare moment. Fericirea noastră depinde în mare măsură de ceea ce facem, iar această reacție este, la rândul ei, condiționată
de perspectiva noastră, de analiza noastră, de lectura noastră și de înțelegerea lucrurilor care ne sunt aduse la cunoștință cu ajutorul simțurilor.
Eu susțin că, dincolo de anumiți factori determinanți reali, posibilitatea noastră de a fi fericiți este mult mai legată de filosofia noastră de viață
decât de biochimia neurotransmițătorilor pe care îi moștenim.
Gândul la aspectul ereditar mă scutește de responsabilitatea rezultatului.
Dar dacă nu este o chestiune genetică, cum fac să ies din izolare? Cum reușesc să mă lepăd de condiționarea generată de educația pe care am primit-o și pe care apoi am transferat-o copiilor mei, în complicitate cu întreaga societate?
În principal, este o schimbare de atitudine, care va începe în ziua descoperirii că-mi pot vindeca relația competitivă și meschină cu lumea.
Viața este evaluată în funcție de parcurs, nu de locul de sosire.
Viața este evaluată în funcție de cum mă deplasez, nu de câte reușesc să
