Dar a te conforma nu înseamnă a nu mai fi interesat de ceea ce se întâmplă, nici să-ți pleci în mod necesar capul. N-are legătură cu resemnarea, ci cu recunoașterea punctului de plecare al unei schimbări, cu renunțarea la nevoia presantă de a fi diferit și cu recunoștința față de viață pentru că ești în stare să încerci să construiești ceea ce urmează.
Această recunoștință față de viață este una dintre cheile fericirii, iar tot ce subminează această recunoștință va pune piedici posibilității de a fi fericiți.
Așteptările sunt obstacole dăunătoare pentru o relație bună cu viața. Este aproape evident că, pe măsură ce avem mai multe așteptări, cu atât mai puțin vom ști să le satisfacem și, prin urmare, vom simți mai puțină
recunoștință. Mai mult, dacă am obține ceea ce așteptăm, tot n-am fi recunoscători, pentru că era de așteptat să se întâmple așa. A avea așteptări înseamnă a considera inevitabil ceva ce ți-ai dorit.
Dacă ne așteptăm să ne trezim mâine, este puțin probabil să ne simțim recunoscători pentru că suntem în viață.
Majoritatea dintre noi mulțumesc că sunt în viață doar în primele clipe ce urmează unui pericol de moarte.
Pentru mulți dintre noi, singurul moment în care sănătatea ne face fericiți este atunci când nu ne așteptam să fim sănătoși și suntem.
Descopăr o umflătură ciudată în zona axilei. Mă duc la doctor și-mi spune că pare suspectă și că este necesar să se facă o biopsie. După ce aștept o săptămână rezultatele, se descoperă că tumoarea este benignă. Voi petrece una dintre cele mai minunate zile din viața mea și-mi voi sărbători cu cei dragi sănătatea debordantă…
Acesta este absurdul. Cu o zi înainte de a descoperi tumoarea nu eram nici măcar cu un pic mai sănătos decât în ziua în care medicul mi-a confirmat că
tumoarea era benignă.
Nimic nu s-a schimbat în mine și totuși…
Urmărește-mi această demonstrație cumplită care, chiar dacă rănește, este adevărată:
În vremuri trecute, când indicii de mortalitate perinatală erau înfiorători și majoritatea copiilor mureau înainte de a împlini vârsta de un an, părinții nu se simțeau ca în zilele noastre din cauza morții unui copil. Adulții de atunci nu se așteptau cu adevărat ca micuții să supraviețuiască pe durata copilăriei, iar lipsa așteptărilor (nu lipsa dragostei) le împiedica nefericirea.
Așteptări ale părinților și copiilor Dar suntem antrenați ca să dezvoltăm din ce în ce mai multe așteptări, zi de zi.
Pentru a descoperi cum să ni le temperăm, trebuie să ne întrebăm: Cum se clădesc așteptările?
Este probabil să se formeze în două moduri: unul pasiv și altul activ.
Metoda pasivă constă, în principal, în atitudinea supusă de a acumula ordine și condiționări din partea părinților fără măcar să le verifici… vreodată.
Înseamnă să fug după dorința de a semăna cu acea imagine idealizată ce reprezintă oglindirea fidelă a ceea ce părinții mei, bunicul meu, profesorul meu din clasa a cincea, preotul din satul meu sau mai știu eu cine așteaptă
de la mine.
A doua metodă implică un efort personal și o complicitate pe parcursul procesului. Constă în a da ascultare instrucțiunilor cu privire la faptul de a compara tot ce posezi cu tot ce au ceilalți, au avut sau ar putea ajunge să
aibă. Satisfacția așteptată apare doar dacă reușești să ai tot ce au ceilalți sau, și mai bine, mai mult decât ei.¹⁹
A te răzvrăti înseamnă a nu te mai uita la mâncarea din farfuria vecinului când ți se servește a ta. A ta îți poate plăcea sau nu, dar asta n-ar trebui să
depindă de cum este mâncarea celuilalt. S-ar putea să fie adevărat că nu-ți place, dar n-are nici o legătură cu mâncarea celuilalt. Nu este posibil ca mâncarea ta să nu-ți mai placă atunci când vezi că a celuilalt este mai crocantă, mai fragedă sau mai mare. Nu este așa.
Dacă într-adevăr nu vrei să trăiești într-o lume plină de așteptări, nu trăi comparându-te cu alții.
Nu evalua ce ai bazându-te pe ce are celălalt.
Nu o lua razna încercând să obții ceea ce a obținut celălalt.
Nu te compara: astfel vei evita ca fericirea ta să depindă de alții.
Părinții noștri, adorabili, ne-au învățat să ne creăm propriile așteptări și au plantat în grădina noastră așteptările lor, ca să înflorească.
Chiar și cei mai cumsecade și mai înțelegători părinți sunt deseori cei mai mari vinovați pentru unele dintre cele mai nefericite căi în viață.
Trebuie să ne asumăm asta. În unele cazuri, ca în acesta, noi, părinții, suntem neghiobi sau, cel puțin, ineficienți.
Cum am putea să nu fim?
Toată munca pe care o facem în mod eficient în fiecare zi a avut nevoie de ani întregi de practică și repetiție, dacă nu chiar de un antrenament specializat, simplu și dur. Între timp, se așteaptă de la noi să ne educăm copiii, născuți vulnerabili și absolut dependenți din momentul nașterii până
dincolo de adolescență, fără nici o experiență prealabilă (asta dacă nu numim experiență modelul în general deplorabil pe care ni l-au lăsat moștenire propriii părinți…).
Și, în plus, suntem obligați de societate să purtăm povara responsabilităților care par mai degrabă create pentru o ființă atotputernică decât pentru un tată
sau o mamă cu slăbiciuni omenești.
Declar cu voce tare: noi, părinții, nu suntem zei infailibili!!! Și ce dacă?
Ce-i drept, puterea părinților asupra copiilor este aproape nedreaptă. Dar să-ți dai seama de asta aduce consolare, chiar și numai puțină, atât pentru unii, cât și pentru ceilalți.
Logic, noi, copiii, n-am avea de ce să suportăm conse cințele ineficienței părinților noștri pentru tot restul vieții: controlul exagerat sau atitudinea distantă, certurile dintre ei și lipsa respectului, rod al autoritarismului lor prostesc.
Nici intenția dezgustătoare, mai mult sau mai puțin ascunsă, în funcție de cazuri, ca noi să umplem carențele din viața lor… să le continuăm opera…
sau să ajungem unde ei și-ar fi dorit să ajungă.
