Până când, la sfâr ș itul zilei, angajatul numără banii strân ș i: 75 de pesos!
Bărbatul se gânde ș te:
Ce să fac?
Să a ș tept până săptămâna viitoare ca să ob ț in ș i restul de 25 de pesos? Îi trimit ce-am strâns?
Nu… băiatul se simte rău… îi trimit ce am, a ș a va fi cel mai bine…
Apoi vâră cei 75 de pesos într-un plic, notează adresa ș i i-l dă po ș ta ș ului, care este, de asemenea, la curent cu situa ț ia.
Două zile mai târziu, sose ș te la po ș tă o nouă scrisoare adresată lui Dumnezeu.
Dragă Dumnezeu,
Știam că nu mă puteai dezamăgi. Nu știu cum a ajuns scrisoarea mea la tine, dar vreau să știi că, de îndată ce am primit banii, am cumpărat antibioticele și Cachito este în afara oricărui pericol. Le-am dat copiilor mei o mâncare caldă, am plătit o parte din datoria pentru căsuță și am primit confirmarea pentru slujba care îmi fusese promisă, săptămâna viitoare voi începe să muncesc. Îți mulțumesc mult pentru ce ai făcut pentru noi, nu te voi uita niciodată și cred că, dacă mă ajuți să am serviciu, nu voi mai avea nevoie să-ți mai cer niciodată bani.
Pucho
P.S.: Profit de ocazie să-ți spun ceva. Nu sunt eu în măsură să-i dau sfaturi lui Dumnezeu, dar dacă vei mai trimite bani cuiva, nu-i trimite prin poștă, pentru că mie mi-au fost șterpeliți 25 de pesos.
Ființa umană are tendința să-și saboteze propria fericire, iar unul dintre modurile cele mai obișnuite și mai eficiente este acela de a căuta cea mai mică imperfecțiune chiar și în cele mai frumoase situații.
Dincolo de poveste, această tendință se demonstrează ușor: Intrăm într-un muzeu de artă și începem să străbatem galeria unde sunt expuse zeci de tablouri, aliniate unul lângă altul.
Dintr-odată, găsim un loc gol în perete, între două tablouri.
Nu vom sări niciodată peste locul gol pur și simplu ignorându-l; dimpotrivă, atenția noastră se va îndrepta cu tenacitate spre acel loc gol, cel
„ocupat“ de tabloul care lipsește.
În psihologie se vorbește despre prezența absenței.
Bineînțeles că viața noastră este o galerie de artă și, străbătând-o, vom găsi mereu golul lăsat de unele lucruri care lipsesc.
Mai mult, când nu lipsește ceva poate că inventăm opera care s-ar putea afla acolo, pentru a îmbunătăți ceea ce se vede…
Cu toții suntem în stare să ne imaginăm o viață perfectă; în orice caz, distructiv este că folosim rodul imagi nației pentru a crea un argument care ne condamnă să trăim atenți la ceea ce lipsește.
Mă enervează că acest mecanism este numit „ambiție sănătoasă“, când, de fapt, este doar „o prostie infinită“.
De fiecare dată când vorbesc sau scriu despre necesitatea de a ne reduce așteptările; de fiecare dată când reneg valoarea efortului; de fiecare dată
când pun la îndoială sacrificiul din spatele unei consecințe mai bune; în sfârșit, de fiecare dată când menționez cuvântul acceptare, cineva se ridică
în picioare, arată spre mine cu degetul, privește în jurul său căutând complici pentru ce urmează și îmi strigă:
– Conformistule!!!
Din perspectiva sensului strict al cuvântului, ideea de a se conforma (a se adapta la o nouă formă) mi se pare minunată. Și, prin urmare, ideea de a fi un conformist, unul care preferă să se conformeze, nu doar că nu mă
jignește, ci chiar mă măgulește.
Dicționarele asociază verbul a se conforma cu alte verbe, deloc demne de dispreț:
•a se pune de acord
•a se ajusta
•a conveni
•a se supune voluntar la ceva
•a tolera greutățile
•a deveni proporțional
•a configura
•a corespunde
•a fi răbdător
•a se uni…
•și altele.
Și totuși, ca în multe alte situații, folosirea populară îi conferă câteva accepțiuni de proastă calitate care-l fac să sune ca și cum ar fi înrudit cu dezinteresul proștilor sau cu tendința celor slabi de a se supune.
