o dată ș i-a udat picioarele.
– După atâtea lucruri pe care le-am trăit împreună… îi spuse insulei.
Ș i insula s-a mai scufundat pu ț in…
Până când, în cele din urmă, a rămas numai o bucă ț ică din ea. Restul fusese acoperit de apă.
Iubirea ș i-a dat seama în acel moment că insula se scufunda cu adevărat ș i în ț elese că dacă nu reu ș ea să plece, iubirea avea să dispară pentru totdeauna de pe fa ț a pământului. Astfel încât, printre băltoace, s-a îndreptat către faleză, care era partea cea mai înaltă a insulei. S-a dus cu speran ț a de a vedea de acolo pe vreunul dintre tovară ș ii săi ș i să-l roage să o ia cu el.
Scrutând marea, văzu venind barca Bogă ț iei, îi făcu semn, iar Bogă ț ia se apropie pu ț in de faleză.
– Bogă ț ie, tu care ai o barcă atât de mare, nu mă iei ș i pe mine până la insula vecină?
Ș i Bogă ț ia i-a răspuns:
– Sunt atât de încărcată cu bani, bijuterii ș i pietre pre ț ioase, încât nu mai am loc ș i pentru tine. Îmi pare rău, a spus ea ș i ș i-a continuat drumul, fără
să privească în urmă.
Iubirea a rămas privind marea ș i a văzut Vanitatea venind într-o barcă
frumoasă, plină de podoabe, cristale, marmură ș i zorzoane de toate culorile, care atrăgeau privirea. Iubirea s-a îndreptat pu ț in ș i a strigat:
– Vanitate… Vanitate… ia-mă cu tine.
Vanitatea a privit-o pe Iubire ș i i-a spus:
– Mi-ar face mare plăcere să te iau, dar… uită-te la tine… e ș ti atât de urâtă, murdară ș i dezordonată… scuză-mă, dar mi-ai murdări barca! a spus Vanitatea ș i a plecat.
Ș i când se gândea că nu mai era cine să treacă, văzu apropiindu-se o barcă
foarte mică, ultima, cea a Triste ț ii.
– Triste ț e, sora mea, îi spuse, tu, care mă cuno ș ti atât de bine, sigur o să
mă iei cu tine, nu-i a ș a?
Iar Triste ț ea i-a răspuns:
– Eu te-a ș lua, dar sunt atât de tristă, încât prefer să merg singură, ș i, fără
alte cuvinte, a plecat.
Iar Iubirea, biata de ea, ș i-a dat seama că, din cauză că rămăsese atât de legată de acele lucruri pe care le iubea atât de mult, avea să se scufunde în mare ș i să dispară.
Ș i s-a a ș ezat pe ultima por ț iune de uscat rămasă din insulă, ca să a ș tepte finalul… Când, dintr-odată, auzi pe cineva care o fluiera:
– Pst, pst…
Era un bătrânel, care îi făcea semn de pe o barcă cu vâsle.
Iubirea spuse:
– Cu mine vorbe ș ti?
– Da, da, spuse bătrânelul, cu tine. Vino cu mine, te salvez eu.
Iubirea l-a privit ș i i-a spus:
– Uite, ideea este că am rămas ca să…
– În ț eleg, a spus bătrânelul, fără să o lase să termine, urcă-te, am să te salvez.
Iubirea s-a urcat în barcă ș i amândoi au început să vâslească pentru a se îndepărta de insulă, care într-adevăr s-a scufundat câteva minute mai târziu, dispărând pentru totdeauna.
Când au ajuns la cealaltă insulă, Iubirea ș i-a dat seama că rămăsese în via ț ă, că avea să continue să existe datorită acelui bătrânel care, fără să
spună un cuvânt, plecase la fel de misterios precum apăruse.
Atunci, Iubirea a dat peste În ț elepciune ș i i-a spus:
– Eu nu-l cunosc, iar el m-a salvat, cum e posibil? To ț i ceilal ț i nu în ț elegeau că rămâneam singură pe insulă, el m-a ajutat, iar eu nu ș tiu nici măcar cine este…
În ț elepciunea a privit-o în ochi ș i i-a spus:
– El este Timpul. Ș i Timpul, Iubire, este singurul care te poate ajuta, când durerea unei pierderi te face să crezi că nu po ț i merge mai departe.
7
