– Ai bani? strigă femeia.
– Nu, bani nu am. Ș i atunci zbang!, femeia îi trânte ș te u ș a în fa ț ă.
Omul rămâne locului, amărât.
Se pregăte ș te să plece, dar se hotără ș te să insiste.
Atunci mai bate o dată.
– Ș i acum ce mai vrei? îi strigă doamna.
– Uita ț i, am venit să vă rog frumos să-mi da ț i…
– Aici nu stăm să facem milostenie, aici facem afaceri. Aici e un han, oafacere, nu ș tii ce e un han? A ș a că, dacă nu ai bani, pleacă!!!! Ș i dacă nu ai ce mânca, nu ai decât să mori!!
Omul dă să plece, dar se hotără ș te să insiste.
Atunci mai bate o dată la u ș ă ș i spune:
– Vă rog, doamnă, să mă scuza ț i…
– Nici un scuza ț i-mă!!! Uite, dacă nu pleci, î ț i torn o găleată cu apă rece în cap. Afară!!!!
Ș i, zbang!, iar trânte ș te u ș a.
Omul lasă capul în jos ș i o porne ș te din nou la drum.
Cum mergea el a ș a, când ajunge la col ț ridică privirea ș i vede din nou firma pe care scrie „Hanul Sf. Gheorghe ș i balaurul“.
Atunci hotără ș te să se întoarcă.
Doamna îi strigă dinăuntru:
– Ș i acum ce mai vrei?
Cer ș etorul îi răspunde:
– Auzi ț i, în loc să vorbesc cu dumneavoastră, nu a ș putea vorbi cu Sfântul Gheorghe?
Eu cred că ar trebui să avem grijă, să ne dăm seama, să căutăm modul, să
găsim locurile, să descoperim cum, să aflăm persoanele, să căutăm căile pentru a ne conecta cu cele mai bune lucruri pe care le avem.
Iar cele mai bune lucruri pe care le avem sunt lupta, dorința de a merge mai departe, cheful de a trăi viața care, în ciuda faptului că ne confruntă cu dureri și temeri, repet, merită să fie trăită.
A treia fugă
Am văzut cum, în spatele unui doliu absent sau în spatele unei suferințe eterne, se poate ascunde în același timp și decizia de a nu trăi doliul. Fuga negativistă și înlocuirea durerii cu suferința sunt două din cele trei devieri care ne pot face să ne pierdem pe calea lacrimilor.
Cea de-a treia „căutare atentă“, ca să folosim termenul lui Berne, pentru a nu ne desprinde până la capăt de ceea ce nu mai există este idealizarea.
Această deviere apare la puțin timp după ce s-a trecut prin dezolare și se confundă cu drumul corect al identificării.
În practica medicală, cel care îl idealizează pe cel care a murit susține iar și iar că nimeni nu făcea acest lucru ca el sau că nimeni nu va putea s-o mai facă, susține că în domeniul x era minunat, iar în domeniul y senzațional…
și dacă existase vreun lucru pe care îl făcuse cum nu trebuie, era atât de puțin important, încât nu-și amintește deoarece, în realitate, nici nu avea importanță.
ț
Ceea ce făcea bine decedatul era spectaculos, iar când nu făcea nimic bun, în realitate se întâmpla asta pentru că eu nu observam.
Gardel, care cânta mai bine în fiecare zi, Rodrigo, care a devenit sfânt, Favaloro, care a devenit martir, și Gilda, care ne privește din ceruri și are grijă de noi toți.
Aceasta este necesitatea de a-i eterniza, ca să nu ne abandoneze, ca să nu ne dea drumul.
O ieșire periculoasă, un adevărat salt înainte, care deschide posibilitatea să
rămânem blocați în ideea că poate nu mai e nevoie să terminăm cu doliul; idealizându-i memoria, îl putem menține în viață.
Denumirea tehnică neplăcută a procesului este mumificarea a ceea ce s-a pierdut. Ca în filmele de groază, îmbălsămarea cadavrului pentru a-l așeza la masă și a-i da de mâncare în fiecare zi, ca să poți spune „uite-l aici“.
Acesta este locul tatei, al bunicii sau al unchiului Juan, unde nimeni nu s-a mai așezat vreodată.
Ieșirea sănătoasă înseamnă să accepți că acela care a murit era din multe puncte de vedere minunat și din multe altele nu prea, iar din câteva alte puncte de vedere era un nenorocit, ca toată lumea.
Are legătură cu acceptarea faptului că fiecare dintre noi (iar cel care nu mai este, atunci când era în viață, era unul dintre noi) are părți fantastice și părți sinistre, că fiecare dintre noi are o parte bună și alta detestabilă.
Înseamnă să-ți dai seama că fiecare persoană, fiecare lucru, fiecare situație, fiecare loc are părți care îmi plac și părți care nu îmi plac.
