Am devenit serios și am spus: „Vă simțiți rău când nu mergeți pentru că vă
simțiți vinovată“. Rachel mi-a spus cu un aer înțelegător: „Nu, domnule doctor, cum să mă simt vinovată… soțul meu a murit acum doi ani, nu mă
simt vinovată, dar știți ce se întâmplă, mă duc acolo, mă așez puțin, plâng, vorbesc cu el câteva minute, și apoi plec. În afară de duminică, nu plâng toată săptămâna. Dar când nu mă duc, plâng întruna. Cimitirul îmi dă un loc și un spațiu ca să plâng“.
Cazul m-a impresionat și m-a făcut să înțeleg că eu eram cel care se înșela.
Stabilirea unui spațiu, a unui moment și a unui loc pentru a te conecta cu
durerea funcționează cu adevărat. Un ritual care pune în ordine și protejează. Un ritual care aduce un loc serios și un timp sincer în care să te exprimi, pentru a nu fi nevoit să o faci în orice loc și în orice moment.
Aceasta este povestea. Povestea despre a putea să te desprinzi.
Cât timp îl am cu mine, îl am.
Când nu îl am, nu îl mai am.
Va pleca?… Este decizia sa?… Foarte bine.
Va rămâne?… Este decizia sa?… Foarte bine.
Dar când era cu mine, îmi plăcea să fie cu mine.
Asta da, cu intensitate. În mod asumat.
Trăiesc relația cu prietenii mei cu toată intensitatea. Iar dacă într-o zi prietenii mei vor pleca, le voi spune în mod sigur „nu vreau“ și în mod sigur îmi vor spune „plec oricum“… iar eu îi voi lăsa.
Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei locuiește acum la New York. Și adevărul este că plecarea lui a fost foarte dureroasă. Au trecut douăzeci de ani, ne vedem foarte puțin, vorbim din când în când la telefon, țin la el în continuare, poate mai mult decât înainte, dar acum… mă pot desprinde…
știind că este cu mine.
Dacă am putea să vedem lucrul acesta, să vedem continuitatea din noi. Dacă
am putea să ne dăm seama cât de importanți suntem, poate am putea trăi pierderile cu altă mentalitate, din alt loc, cu o nouă atitudine, cu acea curiozitate și entuziasm pe care le are în fața noului cel care nu se teme de el.
Dacă drumul nu se parcurge complet deoarece călătorul decide să se
oprească pe traseu, dacă întârziem mai mult decât e rezonabil sosirea la destinație sau dacă ne rătăcim la o răspântie, vorbim despre doliu patologic.
Doliul patologic
Așa cum se poate ghici după denumire, numim astfel doliul care se
îndepărtează de gestionarea sănătoasă a pierderii. Și se poate defini ca o întrerupere (voluntară sau nu) a procesului de doliu normal. Dacă îl comparăm cu metafora noastră, este un proces de cicatrizare în care rana nu ajunge să se cicatrizeze niciodată.
Majoritatea doliilor patologice apar ca o consecință a unei distorsiuni.
Doliul nu începe niciodată, se oprește într-una dintre etape, progresează
până la un punct și sare către una dintre etapele anterioare sau se blochează, încercând să evite o etapă.
Unele dintre formele de doliu foarte conflictuale rezultă din combinația morbidă sau alternanța dintre diferite astfel de mecanisme.
Este important să precizăm că boala nu apare pentru că există un doliu, ci apare împreună cu doliul. Această dife rență e mai mult decât un detaliu, pentru că arată că doliul pato lo gic este întotdeauna expresia unei patologii ante rioa re, adică există aspecte deja complicate, care ies la lu mi nă odată cu procesul de doliu.
Specialiștii ne vorbesc despre diferite tipuri de doliu bolnăvicios: Doliul absent: În acest caz, persoana care trebuie să tră iască procesul se apără atât de mult sau suferă un șoc atât de mare, încât nu poate ieși din prima etapă. Pierderea este negată, sublimată sau ascunsă întrun stadiu de confuzie în fața lumii, care se prelungește în timp.
Doliul conflictual: În acest caz, fără să-și dea seama, o persoană
folosește situația doliului ca pe o scuză sau argument pentru a justifica alte conflicte, de exemplu, pentru a nu-și asuma răspunderea vieții care îi rămâne de trăit.
Doliul întârziat: Un doliu lăsat în așteptare până când se lămurește conflictul interior pe care îl evocă pierderea. Este cazul tipic al persoanei care descoperă, în fața pierderii unei rude, sentimente atât de ambivalente (iubire-ură sau triste țe-ușurare), încât nu știe dacă să se bucure sau să se întristeze.
Doliul nemăsurat: Când exprimarea emoțională debordează, uneori chiar depășind limitele integrității proprii sau a terților. Este cazul tentativelor de sinucidere ale celor care suferă o pierdere, care de fapt vor să fugă, gândindu-se că nu pot suporta atâta durere.
Doliul cronic: În acest caz, procesul se repetă la infinit, fără a setermina vreodată. Cel care trăiește pierderea sfâr șește prin a da un nou sens procesului de doliu și prin a-l pune în serviciul unuia dintre aspectele sale nevrotice. Mulți pacienți cu doliu cronic cred că, terminând de gestionat doliul, se îndepărtează de amintirea iubită a celui care nu mai este.
Toate aceste reacții de neadaptare la doliu sunt patologii care necesită
aproape de fiecare dată o abordare terapeutică specializată, mai ales atunci când coexistă, așa cum se întâmplă adesea, cu anumite tulburări psihice importante, ca de exemplu tulburări de integrare socială (agresivitate, izolare, dependență), abuz de droguri sau alcool, simptome de depresie
grave, comportamente anormale în raport cu locurile sau obiectele celui decedat, idei recurente privind propria moarte și absență vădită a durerii.
Dat fiind că, de cele mai multe ori, cel care se află în respectiva situație nu își poate diagnostica propria deviere, principalul ajutor al celor din jur ar trebui să fie cel de a contribui cu blândețe și afecțiune la conștientizarea a ceea ce se întâmplă și de a însoți persoana până la cabinetul
psihoterapeutului. Acest lucru este extrem de important, dat fiind că
rămânerea celor care suferă de doliu patologic în această situație agravează
