– Ș i eu m-am rătăcit, răspunse Shin.
– Ce ghinion, se plânse primul, dau de cineva ș i nu-mi e de nici un folos.
– De ce spui că nu- ț i sunt de nici un folos? întrebă Shin.
– Ai spus că te-ai rătăcit… răspunse Cheng, ca ș i cum ra ț io na mentul său ar fi fost evident.
– Mă gândesc că ai parcurs câteva drumuri fără să po ț i ie ș i. Ș i eu am parcurs douăsprezece drumuri care nu m-au dus nicăieri, amândoi ș tim mult mai mult despre labirint decât înainte de a ne întâlni, ș i acest lucru este fără îndoială mai bun decât nimic.
Este greu să prezicem cât timp ne va lua să finalizăm pro cesul de
recuperare. Unii ar putea să reușească în câteva luni, pentru alții ar fi
nevoie de câțiva ani. Cantitatea de timp investit depinde de multe variabile care intervin și cre ează tipare diferite. Intensitatea dependenței de cel defunct (tipul de relație), intensitatea șocului inițial, pre zen ța/absența suferinței anticipatorii (atunci când persoana are timp să sufere înaintea morții ființei dragi; de exemplu, în cazul bolilor cronice și al morții așteptate), caracteris ticile supraviețuitorului (personalitate înclinată către sufe rin ță sau nesigură, anxioasă, cu stimă de sine redu să; învi no vățiri excesive; afecțiuni mentale anterioare sau incapacitate fizică; dolii anterioare nerezolvate; incapacitate de a-și exprima sentimentele); crize concurente (probleme grave, care apar simultan), obligații multiple (creș -
terea copi i lor, dificultăți economice etc.), disponibilitatea sprijinului social, caracteristici ale morții (moarte subită/moarte anticipată), situația socio-economică și religiozitatea sunt câți va dintre factorii care influențează
durata doliului. Astfel, este probabil ca fiecare să se recupereze pe durata unor perioade diferite.
Unii spun că fac terapie sistemică, pentru că viața noastră funcționează ca un sistem în care fiecare angrenaj este în relație cu celelalte, și dacă
scoatem unul, întregul sistem se schimbă.
Pacienții spun: „Nimic nu mai este ca înainte“. Și au dreptate.
Reașezarea înseamnă a ști ce vei face în noua situație, din punctele de vedere cele mai spirituale și emoționale, cât și din cele mai banale și materialiste.
Înseamnă să presupun că poate va trebui să mă ocup și de partea financiară
a gospodăriei, de care celălalt s-a ocupat toată viața. Înseamnă că va trebui să mă ocup de casă, de familie, de formalitățile de succesiune și de noul meu proiect de viață.
Înseamnă să mă ocup de lucruri care nu îmi plac, într-un moment în care nu-mi arde de nimic. E o sarcină oribilă, dar trebuie să o fac, în timp ce mă
ocup așa cum pot de locul pe care îl voi rezerva imaginii interiorizate a ceea ce am pierdut.
Prin urmare, iată obiectivele doliului:
– Gestionare
– Reîntâlnire cu sine
– Reașezare
Sunt trei obstacole care trebuie depășite pentru că, dacă nu vom face oricare dintre aceste lucruri, vom ajunge să ne opintim la deal cu un cadavru în spate.
Fără îndoială, există lucruri care ajută la parcurgerea căii și altele care o îngreunează. Unele dintre cele care ușurează parcurgerea căilor sunt ritualurile.
Am fost întotdeauna împotriva ritualurilor. Întotdeauna mi s-au părut absurde, mai ales cele din jurul morții.
Adevărul este că umanitatea s-a tot desprins de ritualuri și a devenit din ce în ce mai temătoare în preajma morții. Considerăm că moartea are o
conotație tabu, ceva interzis și în același timp venerat, specific lucrurilor despre care nu se poate vorbi și nu se pot atinge.
O dată pe săptămână sau la două săptămâni sună telefonul în cabinet…
Cineva spune: a murit cutare (unchi, soacră, fostul soț), trebuie să merg la înmormântare sau nu?
A murit bunicul, să îi lăsăm pe copii să stea la priveghi?
A murit mama verilor, ce să le spun copiilor?
Ca și cum am avea vreo îndoială dacă e bine să le spunem copiilor că
moartea există cu adevărat.
Ca și cum ar fi mai bine să-i minți o eternitate, ca să nu afle, pentru că sunt mici și suferă.
Ceea ce generăm ascunzându-le copiilor noștri moartea nu are nume, nu putem măsura consecințele faptului de a sugera că nemurirea ar fi o
posibilitate.
Și aceasta are legătură cu faptul că ne-am îndepărtat de ritualuri. Ritualurile sunt destinate învățării și adaptării omului la diferite lucruri. Unul dintre acestea are rolul de a-l face pe individ să accepte moartea și să accepte gestionarea doliului.
Ritualurile au legătură cu acceptarea faptului că acela care a murit este mort și cu legitimarea faptului de a exprima public durerea, ceea ce, după cum am văzut, este extrem de important pentru proces.
Ritualurile, am învățat eu de la pacienți, sunt importante. Am învățat acest lucru de la o pacientă care într-o zi mi-a povestit că mergea la cimitir în fiecare duminică. Mergea la mormântul soțului ei. Îmi amintesc că am întrebat-o, nu din naivitate: „Doña Raquel, chiar trebuie să mergeți în fiecare duminică? Nu puteți să mai săriți câte o săptămână?“ Mi-a spus:
„Nu vă contrazic, domnule doctor, știu că vreți să mă ajutați, dar nu ar funcționa. Am făcut așa înainte de a veni să vă văd, am încercat să nu mai merg, dar dacă nu merg duminica la cimitir, mă simt rău toată săptămâna“.
