Adică nu sunt eu cel care a murit. Adică viața s-a terminat pentru el sau pentru ea, dar nu s-a terminat pentru mine.
Înseamnă să te reașezi în viața care urmează. Al doilea lucru care înseamnă „a accepta“ este „a interioriza“.
Reține, venim de la identificare (el era ca mine) și de la distanțare (dar nu era eu). Și, bineînțeles, eu nu aș fi cine sunt dacă nu l-aș fi cunoscut. Ceva din această persoană a rămas înăuntrul meu. Aceasta este interiorizarea.
Conști entizarea faptului că celălalt a lăsat ceva în sufletul meu și a faptului că acesta este motivul pentru care lucrurile pe care le-am învățat, explorat și trăit sunt în continuare vii în mintea și sufletul meu.
Jacques Lacan, un om excepțional, cu care am foarte puține puncte comune evidente și prea multe lucruri comune în esență, a spus ceva fantastic referitor la doliu:
Îi plângem pe aceia datorită cărora suntem.
Mi se pare că această idee, acest gând este extraordinar de înțelept.
Mi se pare că tot ce s-a întâmplat cu mine se datorează faptului că, într-un anume fel, știu (și chiar dacă nu aș ști) că, datorită acestei persoane, sunt cine sunt. Toate ființele pe care le iubesc pe lume au avut legătură cu cel care sunt azi.
Și precizez că, în ciuda faptului că urmăm aici linia doliului pentru cei morți, acest lucru nu se întâmplă numai în cazul decesului cuiva. Întotdeauna când plâng o pierdere, chiar și în cazul unui divorț (sau, mai ales, în cazul unui divorț), plâng pentru că am pierdut, fie că îmi place, fie că nu, ceea ce a fost determinant pentru ca eu să fiu cine sunt.
Când am spus la începutul cărții că nu contează timpul împărtășit, că nu contează că ți s-a luat lucrul după care plângi sau nu, dacă l-ai părăsit pentru ceva mai bun sau pur și simplu l-ai părăsit, nu contează, durerea pierderii este pentru despărțirea de acea persoană, lucru, situație sau legătură datorită căreia, într-un anume fel, exiști.
Iar aici se termină calea.
De ce? Pentru că atunci când îmi dau seama că tot ceea ce mi-a dat acea persoană nu a luat cu ea, când îmi dau seama că pot avea înăuntrul meu ceea ce acea persoană a lăsat în mine, acesta este un mod de a o avea pe acea persoană alături de mine.
Distanțarea și interiorizarea îmi vor permite să accept posibilitatea de a merge înainte, în ciuda faptului că, la fel ca în cazul tuturor rănilor, va rămâne o cicatrice.
Pentru totdeauna? Pentru totdeauna. În acest caz nu se depășește momentul. Se depășește, dar nu se uită.
Cicatricele, atunci când procesul este sănătos, nu dor și, cu timpul, ajung să semene, prin mimetism, cu restul pielii și aproape nici nu se mai observă, dar sunt acolo.
Când vorbesc despre asta, îmi ating coapsa stângă și spun:
Iat-o, este cicatricea rănii pe care mi-am făcut-o când m-am lovit,la zece ani.
Dacă mă doare?
Nu, nici măcar dacă apăs.
Nu mă doare.
Dar dacă privesc de aproape cicatricea… e acolo.
ETAPE ALE DOLIULUI NORMAL
1. Neîncredere
Paralizie Negare Confuzie
2. Regresie
Plâns exploziv Ieșire nervoasă Disperare
3. Furie
Împotriva celui care a cauzat moartea Împotriva celui care a murit, deoarece 4. Vină
Pentru că nu l-am putut salva Pentru ceea ce nu am făcut
5. Dezolare
Neputință Agitație Pseudohalucinații Idealizare Ideea de ruină
6. Fecunditate
Acțiune dedicată Acțiune inspirată Identificare
7. Acceptare
Distanțare Interiorizare
Am aflat de existența Maxinei Kumin din cartea lui Judith Viorst.
Acest capitol nu se poate termina altfel decât cu umila mea versiune a poemului său, intitulat The Man of Many Losses [Omul cu multe pierderi], pe care l-a scris după moartea fratelui său, victima unei boli neurologice lungi și dureroase.
Când am aflat numele bolii tale,
ne-am min ț it ca membrii oricărui consiliu
ș i to ț i am jurat să ne păstrăm documentele
