6
După încheierea călătoriei
În cel mai rău moment al vie ț ii mele, când suferin ț a ajunsese insuportabilă
ș i totul părea să- ș i fi pierdut orice sens, o mână întinsă spre mine mi-a dat puterea de a lupta ca să ies din prăpastie. Mâna de care aveam nevoie cel mai mult, cea a so ț iei mele moarte cu un an în urmă, care în vis îmi spunea simplu… Nu pot să te văd a ș a…
Patrick Jennings
Doliul a fost gestionat când persoana este în măsură să se gândească la cel plecat fără durere intensă. Când este capabilă să-și investească din nou emoțiile în viață și în cei vii. Când poate să se adapteze la roluri noi. Când, fie și numai pentru o clipă, simte seninătate, recunoștință și pace.
Bineînțeles, și în acest moment mai rămâne încă o etapă pentru doliu.
O etapă de postcicatrizare.
Timpul de după.
Am parcurs toată calea lacrimilor. De la un capăt la celălalt. Cum de a mai rămas ceva?
Pentru că acela care gestionează doliul nu-și uită pierderea după terminarea doliului.
Când vine ziua de naștere a celui care a plecat, aniversarea căsătoriei, ziua de naștere a nepotului sau Crăciunul, în fiecare dintre aceste momente se
retrăiește povestea, iar cicatricea se înroșește ușor, ba chiar doare din nou puțin.
Este vorba despre „reacțiile aniversare“, conform literaturii de specialitate, pe care prefer să le numesc „amintirea cicatricei“, deoarece totul se petrece ca și cum nu eu mi-aș aminti, ci durerea neașteptată este cea care îmi readuce în minte trecutul. Deși este sigur că, în fiecare an, cicatricele vorbesc cu o voce mai scăzută, uneori trece mult timp până când vor înceta să ne mai amintească ce am pierdut. Presupun că unele cicatrice au o memorie mai bună și dor pentru totdeauna.
Timpul de doliu
Cât durează un doliu normal?
Există un timp normal de doliu?
Cărțile spun că da, iar pacienții spun că nu.
Iar eu am învățat să-i cred pe pacienți.
Adevărul este că, dacă există, este atât de variabil și depinde de atâtea circumstanțe, încât oricum este imprevizibil, nu se știe. Fiecare are propriul timp.
Ceea ce cred însă este că există un timp minim.
Cred că e greu să-ți închipui că cineva poate termina gestionarea doliului pentru o ființă dragă în mai puțin de un an, dacă nu chiar este o minciună.
Și de ce spun mai puțin de un an?
Pentru că într-un an se întâmplă majoritatea primelor dăți. Iar primele dăți sunt întotdeauna dureroase, pentru că fiecare prima dată este o primă dată.
Iar fiecare dintre aceste premiere funcționează ca un mic tunel al timpului… prin care ne întoarcem, iar și iar, la viața trecută. Deși, din fericire, de fiecare dată știm mai mult despre drumul de întoarcere. Aproape întotdeauna al doilea Crăciun este mai puțin dureros decât primul.
Poate că intervalele naturale corespund cu ceea ce spuneau bunicile noastre: O lună de doliu absolut,
Ș ase luni de purtat doliu riguros,
Un an de purtat doliu par ț ial,
Douăzeci ș i patru de luni de castitate.
Aceste perioade seamănă destul de mult cu timpul psihologic, după cum menționează cei care au parcurs calea, ca urmare a pierderii unei ființe dragi.
Prima lună e groaznică, primele șase luni sunt foarte dificile, primul an este destul de complicat, apoi începe să devină mai ușor. Nu trebuie să uităm că, dacă am trăit aproape toată viața recentă știind că celălalt exista, a trăi doliul absenței sale presupune începerea unei noi istorii.
Referitor la aceasta (sindromul primelor dăți), aș spune că un doliu pentru moartea unei ființe dragi nu va putea niciodată dura mai puțin de un an și, posibil, dacă nu îl va întrerupe altceva, nu va dura mai mult de doi ani și jumătate.
Cred, de asemenea, că dacă după primul an stai pironit în același loc ca în prima zi, poate ar fi bine să ceri ajutor. Uneori este nevoie să fii însoțit în acest proces, măcar pentru a ți se arăta pe unde nu se află ieșirea din labirint.
Grupurile de persoane care se află în aceeași situație nu oferă date științifice, și nici nu funcționează sub supraveghere terapeutică. În general, nu au scop profesional, ci acționează pentru noi din minunatul loc din povestea zen:
Cheng-hu s-a rătăcit într-un labirint. Din încăperea principală se formaucincizeci de drumuri diferite. I-a luat o săptămână ca să exploreze nouă
dintre ele.
– Ar trebui să am noroc, ș i-a spus, ca să nu mor înainte de a găsi drumul cel bun.
Nici nu ș i-a terminat gândul, când s-a întâlnit cu Shin-tzu. Nu se cuno ș teau, dar Cheng a crezut că Shin era răspunsul la rugămintea sa.
– Ce noroc să te întâlnesc, spuse Cheng, m-am rătăcit între atâtea drumuri.
Tu ai putea să-mi spui care dintre ele duce la ie ș ire.
