pronosticul și îngreunează tratamentul. Doliul prelungit presupune uneori abordări complicate și importante, care ar putea include tratament
medicamentos.
Un aspect special este cel al diagnosticării patologiei (sau a lipsei acesteia), în cazul lipsei durerii intense în fața unei morți, a unei despărțiri sau a unei pierderi de orice tip. Nu întotdeauna lipsa unui doliu profund este
patologică.
Îmi spunea Cecilia:
– Când am divorțat, eram atât de mulțumită că am putut să mă desprind, încât nici nu îmi amintesc să fi simțit că sunt în doliu. Prietenele mele spun că neg acest lucru, ceea ce mă îngrijorează…
Juan Carlos mi-a spus:
– După ce bunicul meu a fost la terapie intensivă aproape un an, moartea sa a fost mai curând o binecuvântare decât o nenorocire. Uneori mă simt un monstru lipsit de sentimente…
Aceste fraze și altele asemănătoare sunt obișnuite într-un cabinet de psihoterapie.
Sunt, cum le numesc eu, lamentarea
„Celor care se simt rău pentru că nu se simt rău.“
De multe ori, în cazul unei despărțiri nu există un doliu clar, nu din cauza unei patologii, ci pentru că adevăratul doliu a fost trăit înaintea deciziei finale.
Iar acest lucru se întâmplă și în cazul agoniilor prelungite, în care ceea ce simțim de multe ori este ușurarea, pentru că procesul de doliu este trăit în timp ce bolnavul moare.
Alte dăți, bolnavul suferă enorm, și atunci, fără să producă nici un fel de distorsiune în cazul celor care rămân, moartea combină durerea pierderii cu un procent dublu de ușurare inevitabilă, ușurare pentru sfârșitul suferinței celui bolnav și, de asemenea, sfârșitul propriei dureri de a-l vedea suferind.
În aceste cazuri nu este vorba despre un doliu absent în adevăratul sens al cuvântului, ci despre un doliu anticipat.
După cum se vede, calea doliului pare să aibă multe nu an țe și caracteristici, dar în ultimă instanță, este întotdea una aceleași; se schimbă timpul, se schimbă intensitatea, se schimbă accentul unui anumit aspect, dar
întotdeauna e xis tă un proces în contextul unui doliu și întotdeauna există un doliu pricinuit de o pierdere. Dacă nu există și nu a existat cu anticipație, trebuie să ne gândim că un mecanism de apărare blochează conectarea cu durerea.
Este destul de frecvent să vină la consultație o mamă care se plânge că soțul ei nu îi este alături în durerea pricinuită de moartea fiului lor. Adevărul este că trebuie să admit că, noi, bărbații, se pare că încercăm întotdeauna să ne apărăm de durere „cu orice preț“ și, cum societatea ne atribuie implicarea absolută în rolul de capi de familie, în general scăpăm ușor.
Pentru o vreme, apărarea poate fi acceptabilă, dacă însă continuă în timp, durerea reprimată va trebui să se exprime în alte moduri: proastă dispoziție, reacții violente, somatizare, dependențe etc.
La polul opus al celor care nu-și fac curaj să intre se află cei care nu-și fac curaj să iasă.
Acești călători îndurerați ai lacrimilor nu sunt pregătiți să renunțe la prezența absentă a ceea ce nu mai este. Nu își permit să se desprindă de trecut și să-și asume senzația de singurătate pe care o implică pierderea.
Etapele doliului cronic
Indiferent în ce loc se întrerupe doliul, cicatricea nu se formează, și doliul nu se vindecă. Întregul proces de recons trucție, după apariția rănii, constă în posibilitatea corpului de a ajunge la desprinderea „cojii“, îți amintești?, pentru că aici începe procesul de regenerare a țesuturilor. Când coaja se micșorează și marginile rănii se apropie, țesutul nou începe să apară de dedesubt, iar răul merge spre vindecare.
Un lucru pe care nu l-am spus, dar pe care sigur ți-l amintești, este că, în acest moment, în cazul oricărei leziuni, rana înțeapă. A încetat să mai doară, dar când coaja începe să se retragă, rana înțeapă. Înțepătura este, din punct de vedere fiziologic, o durere mică, nesemnificativă, dar o durere până la urmă. Nu simțim nevoia să luăm un analgezic, dar simțim impulsul de a ne scărpina.
Însă, atenție… dacă rupi coaja, rana începe să sângereze din nou și o luăm de la capăt.
Acesta este doliul patologic, doliul rănilor care nu se cicatrizează niciodată.
La spital, ca medic, vezi bărbați și femei care vin cu răni vechi de doi, trei ani și nu înțelegi de ce, dar întrebi și descoperi că, de fiecare dată când ajung acasă, își rup coaja, pentru că îi deranjează, pentru că îi înțeapă, pentru că e urâtă. Și atunci o iau de la capăt și nu lasă rana să se cicatrizeze niciodată.
Atenție când vrei să scapi iarăși de durere și dezolare. Ai grijă în cazul în care nu dorești să trăiești acest lucru, pentru că, dacă pentru a scăpa de această etapă rupem coaja ca să o luăm de la capăt, doliul poate deveni cronic.
Trec cincisprezece ani, douăzeci de ani și de fiecare dată când cineva ajunge până aici, pentru că se teme atât de mult de dezolare, se refugiază în furie, se sustrage negocierii, se transformă în copil, rămâne cu sentimentul de vinovăție, se întoarce din drum, indiferent unde, numai să nu treacă prin această tristețe fără margini, numai să nu se mai confrunte cu sufletul în ruine. Și, dacă nu facem ceva pentru a se închide cercul vicios, ne
întoarcem, iar și iar, și schimbăm durerea cu suferința și ne instalăm în ea.
Și ce e de făcut? Mai curând este vorba despre ce nu trebuie făcut. Nu trebuie să te scarpini, trebuie să ai curajul de a trăi durerea (înțepătura) etapei de tristețe dezolată și să lași totul să treacă, având încredere că
suntem suficient de puternici pentru a suporta durerea suferinței.
Vorbesc despre continuarea luptei pentru a ajunge la sfârșitul drumului și îmi amintesc de o poveste care mă face mereu să râd. Îngăduie-mi să ți-o povestesc, măcar ca să ne ușurăm puțin inima de atâtea subiecte dureroase.
Era o dată un cer ș etor, care a ajuns din întâmplare la u ș a unui han care avea agă ț ată o firmă mare cu denumirea locului. Se chema „Hanul Sf.
Gheorghe ș i balaurul“.
Închipuie ș te- ț i situa ț ia: ninge ș i cer ș etorului îi este foame ș i foarte frig, dar nu are bani. Bate la u ș a hanului. U ș a se deschide ș i apare o doamnă
cu o figură foarte neprietenoasă, care spune:
– Ce vrei?
Cer ș etorul spune:
– Ș ti ț i, mi-e foame ș i frig…
