Cum se face că, atunci când ceva nu mai este, are numai părți care îmi plac?
Dintr-odată, toate defectele, toate lucrurile oribile pe care le detestam sunt acum neglijabile, toate lucrurile pentru care îl înjuram nu par importante, iar tot ce e bun este unic, spectaculos și incomparabil.
Ei bine, asta înseamnă să idealizezi. Să negi toate părțile rele și să
supraevaluezi părțile bune pe care le avea cel dispărut. Aceasta înseamnă
ca, într-un anume fel, să îi negi ceea ce este uman, să-l îndumnezeiești pe cel care a plecat.
În cei douăzeci de ani de carieră am văzut unele lucruri cu adevărat sinistre în ceea ce privește idealizarea. Am văzut cu ochii mei negarea vehementă a unor aspecte deplorabile și nefaste ale celui decedat, pe care chiar persoana respectivă dorise cu câteva luni în urmă să-l calce un camion.
Idealizarea funcționează din multe puncte de vedere ca o probă de magie, făcând să apară la celălalt lucruri pe care de fapt nu le avea și să dispară din personalitatea sa lucru ri le cele mai îngrozitoare. Să idealizezi înseamnă să
dezumanizezi și, de asemenea, ca și în cazul celor vii, este un mod de a nu te accepta. Dacă te accept, ar trebui să-mi iau rămas-bun de la tine, ar trebui să admit că erai cine erai și că acum nu mai ești. În schimb, dacă te idealizez, nu mai e nevoie, te pun într-un plan superior, pentru a putea să-ți iau ceea ce este terestru și, astfel, să renunț să mă desprind mumificându-te, sanctificându-te și făcând un cult din amin tirea ta. Și în multe cazuri, se întâmplă că întreaga familie idealizează. Și abracadabra… aparent totul este bine, pentru că, în cele din urmă, suntem toți de acord.
Dar adevărul este că nici asta nu este de folos, pentru că, mai devreme sau mai târziu, minciuna esenței imaculate se descoperă, iar lovitura este și mai dură decât moartea sa.
Sau și mai rău. Minciuna se transformă într-un „secret de familie“, iar cel care nu mai e, în cineva intangibil. Imaginea perfectă se susține pentru a-i face mai mici pe cei care rămân și pentru a-i disprețui pe cei care vin.
Nimeni nu va putea vreodată să interacționeze fără a-l compara pe cel care se apropie cu imaginea ireproșabilă a celui care a murit, considerându-l, de exemplu, pe noul partener al mamei ca fiind insuportabil, ciudat și de doi bani.
Din nefericire, moartea nu face nimic pentru a-l face mai bun pe cel care a murit și așa stau lucrurile, dincolo de orice credință în înălțarea spiritului și purificarea sufletelor. Mi se pare extrem de important să-l poți ierta pe
defunct, dar să nu uiți cine a fost când era în viață. A ierta înseamnă să-i anulezi datoriile, dar nu înseamnă să uiți că nu le-a plătit.
Ideea este să continui să lupți și să te bați pentru a ajun ge în locul contactului autentic cu imaginea reală, în locul acceptării.
Era odată o insulă, unde locuiau toate emo ț iile ș i toate senti mentele omene ș ti. Convie ț uiau acolo, bineîn ț eles, tea ma, ura, în ț elepciunea, iubirea, nelini ș tea.
Într-o zi, Cunoa ș terea i-a reunit pe locuitorii insulei ș i le-a spus:
– Am o veste proastă pentru voi: insula se scufundă.
Toate emo ț iile care trăiau pe insulă au spus:
– Nu, cum se poate! Doar trăim aici dintotdeauna!
Cunoa ș terea repetă:
– Insula se scufundă.
– Dar nu e posibil! Poate te în ș eli!
– Eu nu mă în ș el niciodată, lămuri Cunoa ș terea. Dacă vă spun că se scufundă, înseamnă că se scufundă.
– Dar ce-o să facem acum? întrebară ceilal ț i.
Atunci, Cunoa ș terea răspunse:
– Bine, face ț i ce vre ț i, dar eu vă sugerez să căuta ț i o cale de a părăsi insula… face ț i o barcă, un vapor, o plută sau ceva pentru a putea pleca, pentru că acela care rămâne se va scufunda odată cu insula.
– Nu ai putea să ne aju ț i? au întrebat cu to ț ii, pentru că aveau încredere în judecata sa.
– Nu, spuse Cunoa ș terea. Prevederea ș i cu mine am construit un avion ș i, după ce termin ce am să vă spun, zburăm până la insula cea mai apropiată.
Emo ț iile au întrebat:
– Nu! Chiar nu! Ș i noi?
Acestea fiind spuse, Cunoa ș terea s-a urcat în avion împreună cu tovară ș a sa, luând ca pasager clandestin Teama, care, nefiind fraieră, s-a ascuns în avion, ș i au părăsit insula.
Toate emo ț iile s-au apucat să construiască o barcă, un vapor, un velier…
toate… în afară de Iubire.
Pentru că Iubirea era atât de legată de fiecare lucru de pe insulă, încât aspus:
– Să părăsesc insula asta… după tot ce am trăit aici… Cum a ș putea eu părăsi copacul acesta, de exemplu…? Ahhh… avem atâtea lucruri în comun.
Ș i, în timp ce fiecare se ocupa să construiască un mijloc de transport pentru a pleca, Iubirea s-a urcat în fiecare copac, a mirosit fiecare trandafir, s-a dus până la plajă ș i s-a trântit în nisip cum obi ș nuia să facă
alte dă ț i, a atins fiecare piatră… ș i a vrut să creadă, cu ingenuitatea pe care o are Iubirea: „Poate se scufundă pu ț in, ș i apoi…“
Dar insula… insula se scufunda tot mai mult.
Desigur, Iubirea nu se putea gândi să construiască ceva, pentru că era atâtde îndurerată, încât nu putea decât să plângă ș i să geamă din cauza pierderii suferite.
Ș i a atins pietricelele încă o dată, ș i încă o dată s-a trântit în nisip ș i încă
