Vasoconstricție
Neîncredere
Durere acută
Regresie
Sângerare
Furie
Coajă
Vină
Retragere a cojii
Dezolare
Reconstrucție a țesuturilor Identificare și fecunditate
Cicatrice
Acceptare
Chiar la finalul acestei etape de dezolare, începi să simți o oarecare nevoie de a da, de multe ori de a da celui care a plecat. Din punct de vedere psihodinamic, poate are legătură cu ieșirea din blocajul neputinței, care sfârșește întotdeauna prin a te incomoda. Să ies din acest loc în care simt că nu pot face nimic. Această senzație, pe care o consider inexplicabilă, dar care în mod sigur are legătură cu relațiile mele vitale cu lumea lucrurilor pe care le iubesc, este începutul ieșirii.
Este departe de a fi ieșirea, dar este începutul ieșirii, o încercare de a rezolva în mintea mea ceea ce nu pot rezolva de fapt. Acest început de ieșire se numește identificare și mă aduce mai aproape de stabilirea etapei fecundității.
Din dezolare începem să ieșim identificându-ne cu unele aspecte ale celui care nu mai este, și uneori chiar idealizând trecător unele caracteristici, pentru a ni le însuși. Atunci când procesul este normal, se petrece un fel de reevaluare puțin exagerată a calităților reale ale celui absent, care dă naștere unei critici rezonabile ulterioare.
Vorbind despre un copil care a murit, pot spune: „era așa de frumos, cel mai inteligent din clasă, era minunat, promitea să realizeze lucruri mari“. Dacă însă voi continua să spun că era imaginea perfecțiunii, că era cel mai frumos copil care a existat vreodată, că era prea mult pentru lumea asta și că din acest motiv Dumnezeu a dorit să-l aducă lângă el, sunt pierdut. Am rătăcit drumul, iar reevaluarea s-a transformat în idealizare. Acum nu mai văd lucrurile așa cum sunt. Nimic nu este mai rău decât să confunzi aprecierea cu idealizarea – una îmi permite să
gestionez doliul, cealaltă, din nefericire, este un mod de a nu mai ieși din doliu.
După ce am suferit și am plâns absența, îmi dau seama că mă înveselește să ascult melodii de tango, în condițiile în care înainte nu ascultam niciodată tangouri, că începe să îmi placă să gătesc, cum îi plăcea și ei, deși nu am mai gătit în viața mea, sau că îmi plac plimbările în aer liber, pe care în realitate nu le-am înțeles niciodată, că am început să gătesc dulciurile de casă care îi plăceau atât de mult și sfârșesc prin a spune: „Săracii bătrâni pe care îi criticam mereu, iar eu acum fac același lucru“.
Aceasta este partea de identificare iremediabilă cu cel care nu mai este, ce începe atunci când îmi dau seama câte asemănări existau între noi și se termină atunci când, fără să-mi dau seama, încep să fac lucruri pe care nu le mai făcusem niciodată.
Procesul de identificare, punte către ceea ce urmează
Ce rol are o punte?
Cel de a te ajuta să începi să ieși.
De ce?
Pentru că, fără identificare, nu poate exista fecunditate.
Ce înseamnă fecunditatea?
Înseamnă să începi să faci unele acțiuni dedicate acelei persoane sau cel puțin având conștiința că au fost inspirate de legătura pe care ați avut-o.
În această etapă mă voi deschide alchimiei emoționale.
Voi învăța să transform o energie asociată cu durerea într-o acțiune constructivă.
Acesta este începutul noului. Este reconstrucția a ceea ce este vital, acesta este începutul: să reușesc să fac astfel încât drumul meu să mă ducă la ceva care, într-un anumit fel, devine util pentru viața mea sau pentru viața altora.
Inspirate din structura inițială a grupurilor de self-help (răspândite în lume începând cu experiența de succes a asociațiilor Alcoolicilor Anonimi), s-au creat o sumedenie de grupuri de persoane care își împărtășesc ceea ce li s-a întâmplat. Există grupuri de părinți care au pierdut un copil, grupuri de orfani, grupuri ale rudelor celor care au suferit accidente, grupuri de oameni care suferă de aceeași boală de care sufăr și eu. Grupuri de lucru, al căror obiectiv este ajutorarea celor care traversează o porțiune a căii pe care am parcurs-o și, ca materializare a doliului pe care îl numesc doliu fecund, organizează acțiuni pentru a-i implica pe cei care se află într-un moment dificil.
Aceasta este etapa fecundă, cea a transformării doliului, care este doar dureros și izolat, într-o poveste care să dea un sens suplimentar propriei vieți.
Dacă se poate face acest lucru, atunci se va ajunge la acceptare.
Ultima etapă a căii lacrimilor
Acceptarea este în sfârșit echivalentul cicatrizării.
Ce înseamnă în acest context „a accepta“?
Poate că resemnați eram deja dinainte. Am descoperit deja că nu putem face nimic pentru a schimba ceea ce s-a întâmplat…
Și atunci… ce mai trebuie să acceptăm?
Într-un proces de doliu, acceptarea înseamnă două lucruri.
Primul înseamnă să te distanțezi. Cuvântul nu este frumos, dar nu există altul. Să te distanțezi de persoana care a murit, să te separi, să te diferențiezi, să-ți asumi, dincolo de orice îndoială, faptul că acea persoană a murit, nu tu.
