Această primă etapă se numește etapa de neîncredere.
Și chiar dacă moartea era de așteptat, oricum există un moment în care vestea îți produce un șoc. Există un impasse, un moment în care nu există nici durere, iar surprinderea și impactul te duc la o stare de confuzie, în care nu înțelegi ce ți se spune. Bineînțeles, cu cât moartea este mai imprevizibilă, mai neașteptată, cu atât situația este mai uluitoare, confuzia mai profundă, iar perioada de neîncredere va fi mai importantă și va dura mai mult.
Acest lucru are sens, la fel ca, în cazul rănii, situația de impasse, „economisirea“ reacției cicatrizante. Dacă situația nu are importanță și e ceva care va trece rapid, corpul se protejează; sigur, și psihicul se protejează, ajungând să se întrebe dacă nu cumva a fost o greșeală, dacă nu a înțeles greșit, se protejează neavând încredere în realitate, intrând într-o confuzie care să permită distanțarea.
Am văzut deja că există un ciclu al experienței, al retragerii la contact. Nu se poate trece direct de la percepție la acțiune sau de la percepție la contact, trebuie să existe un proces, trebuie să treacă un timp. Iar acest timp care lipsește se obține forțând, prin intermediul acestei mici înghețări a șocului, lipsa de reacție.
Astfel, la început, persoana va avea un moment în care va fi absolut paralizată din punctul de vedere al emoțiilor, al percepției, al trăirilor, iar ceea ce va avea va fi un moment de negare, de neîncredere, un timp de impasse între paralizie și dorința de a o lua la fugă către un loc în care nu se întâmplă acest lucru, fantezia de a se trezi și totul să
fi fost doar un vis.
Această etapă poate dura doar un moment, câteva minute, câteva ore sau zile, așa cum se întâmplă în cazul unui doliu normal, sau se poate transforma într-o negare feroce și brutală. La copii, acest lucru funcționează uneori cu o rigoare absolută; și, în timp ce lumea și familia sa evoluează, copilul se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, este paralizat în această situație, în realitate negând tot ce s-a întâmplat, pentru că nu știe cum să
raționalizeze ce s-a întâmplat. Adesea se întâmplă, în mijlocul unui priveghi, cu copii de zece, doisprezece, cincisprezece ani, și uneori chiar mai mult; ai putea crede că sunt total conștienți de ce se întâmplă, dar se comportă ca și cum totul ar fi ca înainte și mai întreabă câte cineva:
„Nu-l iubea pe bunicul lui, nu o iubea pe mama lui, nu-și iubea fratele?“
Iar familia îi răspunde:
„Îl/o iubea foarte mult, cu toții suntem foarte surprinși.“
Se află în etapa în care nu le vine să creadă. Uneori, în situația negării patologice, și de multe alte ori într-o situație de reacție normală de apărare față de ceea ce este îngrozitor, este o încercare nu foarte conștientă de a NU
înnebuni.
O numesc etapă de negare în scop didactic, deși, în realitate, esențială în acest moment nu este negarea, ci starea de confuzie. Persoana în cauză nu înțelege nimic, nu știe nimic din ceea ce se întâmplă și, deși uneori pare foarte prezentă, nu este conștientă de ce se întâmplă.
Când reușim să depășim această etapă de neîncredere, nu mai avem altă soluție decât să ne conectăm la durerea acută de a ne da seama. Iar în această etapă, durerea morții unei ființe dragi seamănă cu o lovitură de trăsnet. După
toate încercările noastre de a ignora situația, dintr-odată conștientizăm faptul că a murit. Și atunci situația ne copleșește, ne blochează, iar durerea, lovitura emoțională atât de puternică se transformă într-o explozie.
Această explozie dureroasă este cea de-a doua etapă a doliului normal și se cheamă „regresie“.
Și de ce se cheamă „regresie“?
Pentru că ceea ce se întâmplă de fapt este că plângi ca un copil, lovești cu picioarele, urli dezlănțuit, manifestări cu totul iraționale ale durerii și absolut fără măsură. Ne comportăm ca și cum am avea patru sau cinci ani. Nu există
cuvinte concrete, nu spunem lucruri care să aibă sens, singurul lucru pe care îl facem este să ne instalăm într-o stare de continuă explozie emoțională. A încerca să comunici logic cu cineva în acest moment este la fel de inutil ca și cum ai încerca să-i explici unui copil de patru ani de ce broscuța lui a fost călcată de o mașină.
Nici în această etapă nu există vreo posibilitate să ne asculte cel care se află în doliu. Când se afla în prima etapă, nu ne asculta pentru că era în stare de șoc din cauza veștii, negând, evitând și fiind confuz, iar acum, pentru că
este copleșit de emoții, pradă manifestărilor sale primare, fără nici o posibilitate de a se conecta, în plină durere irațională.
Ca și în cazul rănii fizice, nu mi-am dat seama și, dintr-o da tă, durerea a fost cea care m-a anunțat.
Dintr-odată, aflând de ce mă durea, am început să sângerez.
Astfel, când emoțiile copleșitoare dau pe dinafară, încep să sângerez.
Iar sângele care curge nu este cel al tristeții, pentru că prima sângerare, a treia etapă, care începe după ce conști -
entizezi ce s-a întâmplat, se cheamă etapa furiei.
Deja am plâns, am țipat, m-am tăvălit pe jos, am făcut toate lucrurile iraționale care mă conectau la durerea infinită, am încercat să neg ce se întâmplă, iar acum, în mod iremediabil, uneori mai repede, alteori mai lent, sosește un moment de furie.
Furia înseamnă revoltă și frustrare, extrem de multă revoltă și frustrare. Uneori, revolta și frustrarea sunt foarte evidente, alteori sunt disimulate, dar există întotdeauna un moment în care ne supărăm.
Pe cine? Depinde.
Uneori ne supărăm pe aceia pe care îi considerăm răspunzători de moarte: medicii care nu l-au salvat, cel care conducea camionul cu care s-a ciocnit, pilotul avionului care s-a prăbușit, compania aeriană, domnul care i-a vândut apartamentul unde a avut loc incendiul, mașina care s-a stricat, liftul care a căzut etc., etc. Ne supărăm pe toți, pentru a putea crede că sigur există cineva pe care să-l tragem la răspundere pentru toate astea.
Sau ne supărăm pe Dumnezeu. Dacă nu găsim pe nimeni, dar chiar și atunci când găsim, ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu.
Sau poate ne supărăm pe viață, pur și simplu pe viață, pe situație, pe destin. Și începem să înjurăm viața, iar și iar, pentru că a smuls-o de lângă noi pe ființa dragă.
Indiferent dacă ne supărăm pe Dumnezeu, pe viață, pe noi înșine, pe celălalt, pe cel de dincolo, pe cineva, există
întotdeauna un moment în care ne conectăm cu furia. Acum pe un lucru, și apoi pe celălalt.
Sau nu. În loc de asta sau în plus față de asta, ne supărăm pe cel care a murit. Ne revoltăm că ne-a părăsit, pentru că a plecat, pentru că nu mai e, pentru că ne-a lăsat chiar acum, pentru că moare chiar în momentul nepotrivit, pentru că nu eram pregătiți, pentru că nu voiam, pentru că ne doare, pentru că ne supără, ne necăjește, pentru că ne complică viața, pentru că ne calcă pe nervi, ne dă peste cap, pentru că, pentru că, mai ales pentru că ne-a lăsat fără
el, fără ea.
Uneori, dacă moare mama mea, mă supăr pe tata pentru că a supraviețuit. Mă supăr pe fratele mai mare al tatei pentru că trăiește, iar tatăl meu a murit.
Ideea este că mă supăr fie pe lume, fie pe împrejurări, fie pe Dumnezeu, pe religie, pe vecin, fie pe cineva care nu are nici o legătură, fie pe cine-o mai fi.
Mă supăr din motive care, în general, nu pot fi foarte rezonabile.
