Există urgențe care nu se pot amâna, dar ar fi bine să respectăm regula conform căreia să nu spunem hop până nu am sărit gardul.
10. Uitarea
Nu încerca să uiți ce s-a întâmplat, dimpotrivă. Amintește-ți. Fără detalii morbide, dar și fără escapism.
Procesul doliului îți permite să îi găsești ființei dragi locul pe care îl merită
între bogățiile inimii tale.
Este puterea de a te gândi la ea fără a simți acel junghi de durere.
Înseamnă să-ți amintești de ea cu duioșie și să simți că timpul pe care l-ai trăit alături de ea a fost un mare dar.
Și se aplică în cazul tuturor pierderilor. Gestionarea lor îți permite să dai un sens tuturor lucrurilor pe care le-ai trăit până acum alături de cel absent.
Înseamnă să înțelegi, fiind foarte sincer cu tine însuți, că iubirea nu se termină odată cu moartea.
Într-un anumit fel, nu vei mai fi niciodată ca înaintea unei pierderi importante, pentru că te schimbă inevitabil, dar poți alege dacă această
schimbare va fi în bine.
Doresc să închei acest capitol cu o poveste…
Un pescar mergea în fiecare noapte la malul mării ca să tragă năvodul; ș tia că, atunci când răsare soarele, pe ș tii vin către plajă ca să mănânce midii, iar din acest motiv î ș i întindea plasele totdeauna înainte de răsărit.
Avea o căsu ț ă pe plajă ș i cobora foarte devreme, dimi nea ț a, cu năvodul pe umăr.
Descăl ț at ș i cu năvodul pe jumătate desfăcut, intra în apă.
În noaptea despre care vorbe ș te povestea, când a intrat în apă a sim ț it că
piciorul i s-a lovit de ceva foarte dur pe fundul apei.
Pipăie ș i vede că este ceva dur, cum ar fi ni ș te pietre învelite într-un săcule ț .
Se înfurie ș i se întreabă în gând: „Cine să fie nenorocitul care aruncă
asemenea lucruri pe plajă?“ Ș i se corectează: „pe plaja mea“.
„ Ș i, pe deasupra, sunt atât de distrat, încât de fiecare dată când o să intru în apă, am să mă împiedic de ele…“ A ș a că lasă întinsul năvodului, se apleacă, apucă săcule ț ul ș i îl scoate din apă. Apoi îl lasă pe mal ș i intră cu năvodul în apă.
E foarte întuneric ș i, poate din acest motiv, când se întoarce, se împiedică
iar de săcule ț ul cu pietre, de data asta pe plajă.
Ș i se gânde ș te: „Sunt un prost“.
A ș a că scoate cu ț itul, deschide săcule ț ul ș i pipăie. Sunt câteva pietre de mărimea unui grepfrut greu ș i rotund.
Pescarul se gânde ș te din nou: „Cine-o fi tâmpitul care pune pietre în săcule ț ca să le arunce în apă?“
Instinctiv, ia una, o cântăre ș te în mâini ș i o aruncă în mare.
Câteva secunde mai târziu, aude zgomotul pietrei care se scufundă îndepărtare. Bâldâbâc!
Apoi întinde mâna încă o dată ș i aruncă altă piatră. Din nou aude bâldâbâc.
Ș i aruncă alta în altă parte, pleosc! Pe urmă aruncă două deodată ș i aude pleosc-pleosc!… Ș i încearcă să le arunce mai departe, cu spatele ș i cu toată for ț a: bâldâbâc-pleosc!…
Ș i se distrează, ascultând sunetele diferite, calculând timpul ș i încercând cu două, cu una, cu ochii închi ș i, cu trei… tot aruncă pietre în apă.
Până când începe să răsară soarele.
Pescarul pipăie ș i atinge ultima piatră din săcule ț .
Atunci se pregăte ș te să o arunce mai departe decât pe celelalte, pentru că
este ultima ș i pentru că deja răsare soarele.
Iar când întinde bra ț ul în spate ca să arunce cu ș i mai multă for ț ă, soarele începe să lumineze, ș i el vede că piatra are o sclipire metalică aurie care îi atrage aten ț ia.
Pescarul se opre ș te din mi ș carea de aruncare ș i o prive ș te. Piatra reflectă
soarele de sub mu ș chiul care o acoperă. Omul o ș terge de haine ca pe un măr, iar piatra începe să strălucească ș i mai mult. Uluit, o atinge ș i î ș i dă
seama că este din metal. Atunci începe să o frece ș i să o cure ț e cu nisip ș i cu căma ș a ș i î ș i dă seama că piatra este din aur pur. O piatră de aur masiv, de dimensiunea unui grepfrut. Iar bucuria îi dispare când se gânde ș te că această piatră este în mod sigur la fel cu celelalte pe care le-a aruncat.
Ș i se gânde ș te: „Ce prost am fost“.
