Mă supăr pe orice pot da vina pentru senzația de a fi părăsit.
Nu are importanță dacă este rezonabil sau nu, ideea e că mă supăr.
Dar cum de mă supăr?
Adevărul este că știu că nu sunt vinovați ceilalți de lucrul de care îi acuz. Ideea e că furia are o funcție, ca și sângerarea.
Furia este prezentă pentru a realiza ceva, așa cum sângele curge pentru a permite procesului să continue.
Funcția furiei este să ne ancoreze în realitate, să ne scoată din situația catastrofală a regresiei și să ne pregătească
pentru ceea ce urmează, are funcția de a pune capăt lipsei de control a regresiei, dar și de a încerca să ne protejeze încă o vreme de durerea tristeții care ne așteaptă.
Am scris odată o povestioară bazată pe o istorie pe care am auzit-o cândva în Spania și despre care am aflat, după
mulți ani, că l-a inspirat și pe Khalil Gibran.
Povestea mea se numește Tristețea și furia și a apărut la un moment dat într-una dintre cărțile mele.
Pentru cei care nu o cunosc, povestea este, pe scurt, mai mult sau mai puțin așa: La un lac magic, au venit odată să se îmbăieze, ț inându- ș i de urât una alteia, triste ț ea ș i furia.
Au ajuns împreună la apă, ș i-au scos hainele ș i au intrat să se scalde.
Furia, grăbită ca întotdeauna, îngrijorată fără să ș tie de ce, s-a îmbăiat repede ș i a ie ș it din lac. Dar cum furia este aproape întotdeauna oarbă, ș i-a pus primele haine pe care le-a găsit, care nu erau ale ei, ci ale triste ț ii.
Îmbrăcată în hainele triste ț ii, furia a plecat ca ș i cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Triste ț ea, lini ș tită ș i senină, a luat-o înceti ș or, ca ș i cum nu ar fi avut nici o grabă, pentru că nici nu are vreodată, îmbăindu-se pe îndelete, iar când a terminat, poate plictisită de apă, a ie ș it ș i ș i-a dat seama că îi dispăruseră hainele. Dacă e ceva ce nu-i place triste ț ii, este să fie goală, a ș a că, pentru a se acoperi, ș i-a pus singurele haine la îndemână, cele ale furiei.
Ș i îmbrăcată astfel în furie, ș i-a continuat drumul. Se spune că atunci când vezi pe cineva furios, crud, nemilos ș i orb de furie, pare supărat, dar dacă prive ș ti cu aten ț ie, î ț i dai seama că furia este o deghizare ș i că în spatele furiei se ascunde triste ț ea.
Această furie care apare acum, în cea de-a treia etapă, este furia ce ascunde tristețea care se apropie. Tristețea nu apare încă, pentru că trupul se pregătește să o suporte. Deocamdată, cea care domnește este furia și, dacă totul merge bine, aceasta va trece. Dar am văzut că, pentru a opri sângerarea, trebuie să acoperim rana cu ceva. Ceva care să fie exact rezultatul sângerării. Pentru că, dacă pacientul ar continua să sângereze, ar muri. Dacă pacientul ar continua să fie furios, ar muri epuizat, distrus de furie.
Ceva ar trebui să oprească această sângerare, ceva ar trebui să acționeze ca un dop, ca și cum ar fi o coajă. Acest derivat, construit din aceeași substanță ca furia, care o înlocuiește și o frânează, se numește vină.
În procesul natural de gestionare a unui doliu, apare vina.
Și atunci, în această etapă, începem să ne simțim vino vați. Vinovați pentru că ne-am supărat pe celălalt (a murit, iar eu mă și apuc să-l înjur). Vinovați pentru că ne-am supărat pe ceilalți. Vinovați față de Dumnezeu. Vinovați pentru că nu am putut împiedica moartea. Și începem să ne spunem următoarele prostii:
… de ce i-am spus să se ducă să cumpere asta…
… dacă nu i-aș fi împrumutat mașina…
… dacă nu i-aș fi plătit drumul, nu ar fi putut merge în vacanță…
… ar fi trebuit să-l trimit la medic…
… dacă aș fi insistat ceva mai mult, s-ar fi salvat…
… dacă aș fi fost acolo în acel moment, nu ar fi murit…
… poate m-a chemat, și eu nu eram acolo…
De ce facem acest lucru?
Pentru că știm ce urmează și încercăm să ne apărăm. Apar aceste fantezii de omnipotență, care să ne scape de senzația de neputință ce urmează.
Învinovățindu-ne, este ca și cum am decreta că am fi pu tut împiedica acel lucru. Și, fiindcă veni vorba, ne învi no -
vățim și pentru toate acele lucruri pe care nu le-am putut face:
•pentru că nu ți-am povestit ce nu ai știut niciodată;
•pentru că nu ți-am spus niciodată ceea ce aș fi dorit să-ți spun;
•pentru că nu ți-am dat ceea ce aș fi putut să-ți dau;
•pentru că nu am fost prezent atât timp cât aș fi putut fi;
•pentru că nu ți-am făcut pe plac când m-ai rugat și aș fi putut să-ți fac pe plac;
•pentru că nu am avut suficientă grijă de tine;
•pentru toate acele lucruri pe care nu am știut să le fac și pe care ți le doreai atât de mult.
Și nu mă pot supăra pe tine, cel care m-ai privat de timpul în care aș fi putut face acel lucru, pentru că furia mi-a trecut deja și pentru că acum mi se formează o coajă peste rană, ca să pot ieși din starea de supărare, fiind astfel conectat câteva clipe cu povara vinei.
Dar și vina este o scuză, fiind la rândul ei un mecanism.
Vina este, așa cum am spus de atâtea ori, o versiune automată a resentimentului, este o retroflexiune a furiei. Din acest motiv spun că este plămădită din aceeași sub stan ță ca și furia, așa cum coaja este din aceeași substanță ca sângele. Vina nu durează pentru că este fictivă, iar atunci când zăbovește, ne blochează în partea mincinoasă, omni potentă și exigentă a doliului.
