Dar dacă nu facem ceva care să ne destindă, apare, firesc, retragerea cojii, așa cum se întâmplă cu rana. Mă retrag în carapace, nu mai comunic. Și ajung la o etapă, cea de-a cincea, cea mai oribilă dintre toate, etapa dezolării.
Etapa dezolării este cea a adevăratei tristeți.
Aceasta este etapa mult temută. Atât de temută, încât o mare parte din etapele de până acum s-au întâmplat pentru a ne întârzia sosirea aici.
În acest punct se află neputința, înțelegerea faptului că nu putem face nimic, că ființa iubită este iremediabil moartă și că nu există cale de întoarcere.
Orice aș gândi și orice aș crede, indiferent dacă aș crede în lumea care va veni sau nu, în lumea de apoi sau nu, în lumea eternă sau nu, dacă aș crede sau nu că se află într-un loc anume de unde mă privește și că ne vom reîntâlni, chiar dacă pot crede, chiar dacă nu, e sigur că în acest punct nu mai pot face nimic. Iar acest lucru mă conectează
cu neputința.
Și ca și cum nu ar fi suficient, tot aici se află și cealaltă fantasmă temută, cea a singurătății. Singurătatea de a fi fără celălalt, cu spațiile care acum au rămas goale.
Conectați cu propriul vid interior.
Conectați cu senzația concretă de a fi pierdut ceva în mod definitiv.
Nu sunt multe lucruri definitive în viață, cu excepția morții.
Iar acum ne dăm seama de toate acestea.
După ce am parcurs tot acest drum, acum ne retragem, ne ascundem în carapace. Acum înțelegem această senza ție, senzația de eternitate a absenței celuilalt.
Ne dăm seama că lucrurile nu vor mai fi cum erau și nici nu știm să prezicem în ce fel vor fi.
Și conștientizez profund… și am senzația de ruină… ca și cum aș fi un oraș devastat… ca și cum ceva ar fi fost nimicit înăuntrul meu… ca și cum aș fi un oraș bombardat (îmi amintesc imaginile cu Varșovia distrusă de naziști, nimic nu mai stătea în picioare, totul era în ruină). Așa mă simt, ca și cum pe dinăuntru aș fi numai ruine.
Acesta este cel mai greu moment al căii. În onoarea acestei etape se numește calea lacrimilor. Este etapa tristeții care doare fizic, etapa lipsei de energie, a tristeții dureroase și distructive.
Nu este depresie, deși seamănă, bineînțeles că seamănă.
Prin ce? Prin lipsa de acțiune. Depresia apare exact atunci când mă declar incapabil de a-mi transforma emoția în acțiune. Uneori depresivii nu sunt triști, sunt deprimați, dar nu sunt triști. Iar în cazul nostru sunt triști, nu știu dacă sunt deprimați, poate da, poate nu, dar sigur este că sunt deznădăjduiți, lipsiți de nădejde.
Dar nu este dezolarea neliniștii. Când întâlnim aceste persoane și le privim în ochi, ne dăm seama că s-a întâmplat ceva, că a murit ceva în ele. Și este foarte trist să fii lângă cineva care se află în această etapă. Este trist, pentru că
înțelegem și simțim. Pentru că empatizăm cu ei, suferim și noi pentru ceea ce suferă acel om. E logic să fie astfel, întrucât ceea ce a murit de fapt este acea părticică din ființa dragă pe care, într-un anumit fel, o purta înăuntrul său.
Încercările de a ieși din această situație atât de dispe ra tă sunt infinite. Fără să fie nevoie să înnebunim degeaba, e posibil ca în această etapă să avem unele senzații și per cep ții ciudate:
•ne trezim noaptea auzind glasul celui plecat, care ne vorbește;
•auzim ușa, ca și cum ar intra;
•ni se pare că persoana pe care am văzut-o în parcarea subterană era cel care nu mai este;
•auzim în bucătărie zgomotul pe care îl făcea când gătea clătitele pe care le pregătea atât de des;
•auzim pe stradă, în mod misterios, muzica pe care o asculta mereu;
•asistăm la ciudata apariție a unui portofel care nu a fost niciodată aici.
Deși știm că nu e adevărat, avem impresia că, în realitate, celălalt este lângă noi. Impresie care susține afacerile spiritiștilor și pe ale celor care profită de aceste momente, știind că toți cei care sunt în doliu sunt vulnerabili.
Este vorba de pseudohalucinații în adevăratul sens al cuvântului, care, deși sunt normale, ne obligă totuși să ne întrebăm încotro se îndreaptă sănătatea noastră mentală.
De exemplu, nu am îndoieli în ceea ce privește mirosul persoanelor, lucrurilor și locurilor, îmi amintesc mirosul casei bunicii, mirosul ca percepție asociată amintirii, totul mi se pare cât se poate de real. Dacă mă întorc la casa care a fost a bunicii și recunosc mirosul, acest lucru nu are nici pe departe un caracter misterios, este mirosul pe care îl asociez cu bunica mea. În schimb, dacă merg într-un loc în care știu că bunica nu a fost niciodată și îi simt mirosul, probabil locul respectiv are un miros care mă face să-mi amintesc de bunica, dar dacă interpretez că acest miros EXISTĂ pentru că bunica a fost sau este aici, e posibil ca starea mea emoțională să-mi joace feste. Pentru că
o pseu do halucinație nu este halucinație. Din punct de vedere clinic, se prezintă astfel: eu știu că lucrul pe care îl percep nu există, dar îl percep. Persoana are senzația, dar știe că, în mintea sa, ceea ce face o induce în eroare. Este foarte greu să treci prin astfel de evenimente, și mulți ajung să se sperie.
Pe parcursul căii lacrimilor, unele persoane își doresc atât de mult să fie adevărat că persoana dragă e aproape, încât și-ar dori să poată avea această percepție. Și întorc casa pe dos, iar și iar, sperând să găsească în vreun cotlon scrisoarea pe care cel care nu mai este trebuie să o fi lăsat, mesajul pe care l-a scris pentru ele, explicația pe care le-o dă acum, când nu mai e, pentru ceea ce este inexplicabil.
Sunt atât de dornice și atât de deznădăjduite, încât uneori ar putea fi dispuse să creadă orice. Așa cum pot, bineînțeles, să îi creadă și pe cei care le spun că le vor pune în legătură cu cel care a murit.
Un moment de tristețe, de viziuni, de convingeri, de temeri și de incertitudini. O perioadă de mare expunere la înșelătoriile celor care vând iluzii. Și este un fenomen care, din nefericire, se întâmplă de prea multe ori.
Partea negativă a acestei etape de dezolare constă în faptul că este exasperantă, dureroasă, necontrolabilă. Partea pozitivă este că trece și că, în timp ce trece, ființa noastră se organizează pentru procesul final, cel al cicatrizării, care este sensul final al întregii căi.
Cum aș putea să mă pregătesc să merg mai departe fără persoana iubită, dacă nu mă izolez ca să-mi trăiesc procesul interior, cum aș putea să mă reconstruiesc, dacă nu mă retrag puțin din cotidian?
Asta fac pentru mine tristețea și durerea, mă îndepărtează, ca să pot plânge ceea ce am de plâns, și mă protejează
de alți stimuli, până când sunt pregătit să-i primesc, mă conectează cu interiorul pentru a putea reveni în afară și a parcurge ultimele două etape ale căii lacrimilor: fecunditatea și acceptarea.
Acum putem face o schiță mai completă a corespon dențelor:
Rană
Doliu
