A avut în mână un săcule ț plin cu pietre de aur ș i le-a aruncat una câte una, fascinat de zgomotul stupid al pietrelor căzute în apă. Ș i începe să
jelească, să plângă ș i să sufere pentru pietrele pierdute gândindu-se că nu are noroc, că e un amărât, că este un prost, un tâmpit…
Ș i începe să se gândească ce-ar fi dacă ar intra în mare ș i ar face rost de un costum de scafandru să se scufunde, ș i ce-ar fi dacă ar aduce o echipă
de scafandri să le caute, iar atunci plânge din ce în ce mai amarnic,strigând de disperare.
Soarele este sus pe cer.
Iar el î ș i dă seama că încă are piatra, î ș i dă seama că soarele ar fi putut răsări câteva secunde mai târziu sau ar fi putut arunca piatra mai repede, că putea să nu fi aflat niciodată despre comoara pe care o avea în mână.
Î ș i dă seama, în cele din urmă, că are o comoară ș i că această comoară
este o avere imensă pentru un pescar ca el.
Ș i î ș i dă seama cât de norocos poate fi să aibă comoara.
Ce bine ar fi să fim întotdeauna atât de înțelepți ca să nu plângem pentru pietrele pe care poate le-am risipit fără să ne dăm seama, pentru lucrurile pe care marea le-a luat cu ea și le-a ascuns, și să putem fi cu adevărat pregătiți să vedem strălucirea pietrelor pe care le avem și să ne bucurăm de ele tot restul vieții!
5
Etapele căii
Să ne imaginăm că cineva se rănește. Să presupunem că un tânăr sănătos joacă fotbal desculț cu prietenii pe un câmp. Alergând să dea un gol, calcă într-un loc în care e ceva ascuțit, o piatră, un ciob de sticlă, o cutie de metal goală, și se rănește. Tânărul continuă să fugă, ajunge la minge și, în ciuda durerii pe care o simte când calcă, lovește mingea cu toată forța, învingând durerea, și câștigă partida. Toți se bucură, iar el se așază pe jos, se privește și își dă seama că sângerează, vede mica tăietură din talpă, aproape de călcâi.
Care ar fi evoluția normală și sănătoasă a acestei răni?
Cum sunt etapele prin care va trece această rană?
După cum am văzut, de multe ori, într-o primă etapă, pare a fi un accident fără importanță, și totul continuă ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. Băiatul continuă să alerge după minge, doamna continuă să taie pâine cu cuțitul ascuțit, și dulgherul nu observă că s-a lovit până când o picătură de sânge nu pătează lemnul. În acest moment, de multe ori nici măcar nu curge sânge, corpul reacționează printr-o vasoconstricție, micșorează calibrul vaselor sangvine, inhibă stimulii nervoși și stabilește o perioadă de impasse, un mecanism de apărare cu atât mai scurt cu cât rana este mai mare. Imediat apare durerea ascuțită, intensă și scurtă, adesea extremă, acesta fiind primul răspuns concret al corpului care anunță că s-a întâmplat ceva.
Și apoi sângele, care țâșnește din rană, direct propor țional cu afectarea țesuturilor.
Sângele continuă să curgă până când corpul, în mod natural, oprește hemoragia. În rană se produce un dop de fibrină, plachete și globule: coagulul, care, printre altele, are rolul de a opri sângerarea rănii.
După ce s-a format coagulul, începe etapa cea mai lungă a procesului. Coagulul se usucă, se încrețește, se întărește și se retrage, transformându-se în ceea ce numim în limbaj obișnuit „coajă“.
După un timp, țesuturile noi, care se refac dinspre înăuntru către suprafață, împing „coaja“ și o deplasează în exterior, până când se desprinde și cade.
Într-un anume fel, rana nu mai doare, nu mai sângerează, este vindecată; dar rămâne semnul procesului parcurs: cicatricea.
Etape de vindecare ale unei răni normale:
1.Vasoconstricție
2.Durere ascuțită
3.Sângerare
4.Coagul
5.Retracția coagulului
6.Reconstrucția țesuturilor
7.Cicatrice
Acesta este, mai mult sau mai puțin, procesul evolutiv normal al unei răni în urma unei tăieturi. Dacă unul dintre aceste lucruri nu se întâmplă, e posibil să nu funcționeze bine ceva. Vreau să spun că, dacă un pacient nu sângerează, în urma unei răniri prin tăiere, mai mult sau mai puțin gravă, atunci e grav. Ai putea crede: „uite ce noroc, nu a pierdut sânge“, dar nu este noroc, persoana respectivă este în stare de șoc și poate muri.
Și, evident, cu cât rana este mai mare, cu atât fiecare etapă este mai lungă, mai grea și mai periculoasă.
Întotdeauna este așa, cu cât rana este mai mare, cu atât cicatrizarea durează mai mult și cu atât este mai mare riscul de apariție a unei complicații, la un moment dat, pe parcursul evoluției. Dacă ne blocăm în oricare dintre aceste etape, vom avea întotdeauna probleme.
În orice caz, nu vorbesc despre aceste lucruri pentru a explica în ce mod evoluează o rană prin tăiere, ci pentru că, recent, m-a surprins extraordinara corespondență dintre etapele pe care fiecare le poate deduce din propria experiență asupra rănilor și situația aparent complexă a gestionării unui doliu.
Doliul este, după cum am spus, reacția normală la un stimul, o rană pe care o numim pierdere. Pentru că moartea unei ființe dragi este o rană, părăsirea casei părintești este o rană, viața în altă țară este o rană, eșecul unei căsătorii este o rană. Fiecare pierdere funcționează efectiv ca o întrerupere a continuității cotidianului, așa cum o tăietură este o întrerupere a integrității pielii.
Dacă înțelegem cum se vindecă o rană, vom încerca să ne dăm seama împreună ce se întâmplă în cazul gestionării unui doliu. Ca urmare a acestei coerențe a ființei umane, vom înțelege că pașii pe care îi urmează vindecarea emoți onală sunt practic aceiași, nu se numesc la fel, dar vom vedea, cu puțin noroc, că se dovedesc echivalenți.
Vom lua ca exemplu de pierdere moartea unei ființe dragi.
Când aflăm despre moartea cuiva drag, în primul rând ne gândim că „nu e adevărat“.
Negare și întrebări
Ne gândim că trebuie să fie o greșeală, că nu poate fi adevărat, ne spunem că nu, ne gândim că e prea devreme, că
nu era de așteptat, că în realitate, dacă ar fi mers totul bine…
