goli ț i oceanul
ș i cură ț a ț i abisul,
Am crezut că dragostea va dura ve ș nic:
m-am în ș elat.
Era pentru mine nordul, sudul, estul ș i vestul, săptămâna mea de lucru
ș i duminica de odihnă,
amiaza mea,
miezul nop ț ii mele,
conversa ț ia mea,
cântecul meu;
acum nu mai e nevoie de stele,
duce ț i-le pe toate;
lua ț i ș i luna
ș i distruge ț i soarele;
pentru că nimic nu va mai fi ca înainte.
W.H. Auden (1907–1973)
Când realitatea cunoscută se frânge, ceea ce era sigur și ordonat devine haotic.
Lumea pare ostilă și nimic nu poate liniști incertitudinea și nesiguranța.
Când ordinea provizorie era împărtășită cu altcineva care nu mai este, apar disperarea și vidul.
Numai prin interacțiune se mențin sensul și identitatea individului în lume, și poate din acest motiv cei care își pierd partenerul spun că au pierdut o parte esențială din ei înșiși și se simt străini și absenți.
Așa cum ne asigură două colege din Argentina, specializate în doliu, prof.
Silvia Alper și dr. Diana Liberman, pierderea soțului sau a soției impune întotdeauna un grad fără precedent de dezordine, deteriorează sensul vieții și ame nință identitatea.
Consecința extremă și ireversibilă este ceea ce se nu meș te „sindromul inimii frânte“, în care moartea partenerului de viață o grăbește pe a ta proprie.
Acum mul ț i ani, când făceam practică la camera de gardă a Institutului de Chirurgie din Haedo, am primit un telefon pentru a prelua o urgen ț ă dintr-o casă aflată în apropierea spitalului. Doi medici, o infirmieră, brancardierul, ș oferul ș i cu mine ne-am urcat cu echipamentul de resuscitare necesar în ambulan ț ă ș i, în mai pu ț in de cinci minute, am ajuns la o casă umilă din cartier.
Am intrat în camera bolnavului, o femeie de circa 70 de ani, în stopcardiac. Din nefericire, nu am avut prea multe de făcut ș i, în ciuda tuturor manevrelor, am confirmat că situa ț ia era ireversibilă.
Cu durere, i-am spus surorii pacientei, care era în cameră, că nu mai eranimic de făcut ș i că urma să luăm trupul la spital pentru întocmirea certificatelor ș i îndeplinirea formalită ț ilor.
Doamna a ie ș it din cameră ș i i-a spus unui domn care, după cum am aflat mai târziu, era so ț ul femeii decedate:
– Maria a murit.
Omul s-a albit la fa ț ă.
S-a lăsat să cadă într-un scăunel de răchită ș i a spus:
– Vreau să mor…
Acestea au fost ultimele sale cuvinte.
Nici cei ș ase speciali ș ti prezen ț i, nici echipamentul pe care l-am adus, nici posibilitatea de a-l duce imediat la spital nu au fost de nici un ajutor.
A spus „vreau să mor“ ș i s-a prăbu ș it.
Având în vedere circumstan ț ele mor ț ii, s-a făcut o autopsie care a avut rezultatul pe care îl prevăzuserăm cu to ț ii:
Ruptură cardiacă.
Moartea partenerei sale de via ț ă i-a RUPT INIMA… la propriu.
În țările saxone, moartea soțului sau a soției este prima dintre situațiile enumerate ca intensitate într-o statistică a „situațiilor dureroase“, care a fost luată ca referință cu mult timp în urmă și care se confirmă an după an.
Din aceste statistici (care, în mod sigur, nu vor avea ace leași rezultate în țările latine), rezultă că dispariția soțului sau a soției ar fi cea mai mare cauză de durere la populația cuprinsă între 25 și 70 de ani. Iată statistica: Lista schimbărilor
Durere
