importantă în rândul femeilor.
Prietenul meu Eduardo spune:
Tot auzi despre egalitate între sexe, despre sexul slab, tot timpul vorbimdespre drepturile femeilor la salarii corecte ș i altele asemenea… dar lumea e plină de văduve!
Multe femei au fost educate să idealizeze iubirea și au depins întotdeauna de bărbat pentru a subzista social, economic și, în consecință, psihic. Dacă
dependența economică scade, cea psihică există în continuare, motiv pentru care nu pot să nu se simtă lipsite de apărare atunci când își pierd tovarășul de viață.
Un bărbat activ se poate simți profund întristat, dezolat și amenințat de singurătatea lui viitoare, dar foarte rar se prăbușește total. Acest lucru se datorează faptului că, în cultura noastră, femeile își structurează identitatea (adică definiția lor subiectivă despre cine sunt și de ce se află pe lume) în jurul relațiilor, în timp ce majoritatea bărbaților o construiesc în jurul muncii pe care o desfășoară.
Dacă bărbații și femeile și-ar însuși fraza lui Ortega y Gasset „Eu sunt eu și circumstanțele mele“, bărbații ar spune despre sine: „Eu sunt eu și tot ce știu să fac“, iar femeile ar spune în schimb: „Eu sunt eu și toți aceia pe care îi iubesc“.
Să merg mai departe fără partenerul meu
Prietena mea Silvia Salina a scris o carte al cărei titlu ne inițiază pe acest drum, care se cheamă Todo (NO) terminó [Totul (NU) s-a terminat] și ne vorbește despre necesitatea de a ne da seama că după o pierdere poți să
iubești din nou, în ciuda durerii, de a înțelege faptul surprinzător că durerea și iubirea pot nu numai să își succeadă, ci și să coexiste.
Persoana care a murit nu se pierde, pentru că, așa cum am văzut, este interiorizată emoțional. Vacante rămân numai rolurile pe care le ocupa.
Când a murit so ț ia mea, am sim ț it că moartea ei era ca un tsunami.
Mi-am pierdut aproape to ț i prietenii, obiceiurile, locurile preferate, posibilitatea de a savura muzica preferată.
Nu ș tiam cum se plăte ș te lumina, de unde se cumpără fructele ș i nici de unde să fac rost de lapte.
Copiii, vecinii ș i nepo ț ii mei mă tratau ca ș i cum a ș fi fost o persoană
inutilă.
Într-o zi mi-am dat seama că nu existau decât două op ț iuni pentru mine, via ț a ș i moartea, ș i mi-am mai dat seama ș i de cât de tentantă pentru unele dintre păr ț ile mele cele mai vulnerabile era cea de-a doua posibilitate.
Bineînțeles, începând din acea zi ceva s-a schimbat. Mi-am adunat toate rudele în bucătărie și le-am spus:
– Vreau să ș ti ț i că am rămas văduv, nu în moarte cerebrală.
Din acea zi, totul a început să reintre pe făga ș ul normal.
Prin urmare afirm că în această poveste și în toate celelalte asemănătoare, dacă eu cred că „nu voi putea suporta să nu mai exiști“… într-adevăr nu voi reuși să suport acest lucru.
La fel se întâmplă cu cei care spun „eu nu am să pot niciodată să renunț la fumat“… și continuă să fumeze.
Și cu cei care spun „niciodată nu am să pot ține regim de slăbire“… și mănâncă și mai mult.
Atât timp cât cred că nu voi putea face niciodată ceva, orice, cu atât mai sigur este că nu voi putea să-l fac.
Așa stau lucrurile.
Noi, oamenii, ducem cu noi povara capacității noastre (uneori subconștiente) de a transforma în realitate, dacă depinde de noi, cele mai catastrofale profeții ale noastre. Dacă eu mă conving că nu voi putea suporta absența ta, dacă eu cred că nu pot merge mai departe fără tine, dacă
mă conving că viața mea s-a terminat, este posibil să se întâmple toate acestea.
Dă-mi voie să-ți povestesc ceva ce se întâmplă cu adevărat într-un trib din nordul Africii.
Se obi ș nuie ș te ca atunci când cineva comite un lucru foarte grav, de exemplu, ucide alt membru al tribului, să se facă o adunare, o reuniune a tuturor ș efilor tribului.
Dacă îl găsesc vinovat, îl condamnă la moarte. Partea minunată este că
această condamnare înseamnă să i se facă un semn cu cerneală pe umăr.
Este un semn rar, care în acel trib este simbolul mor ț ii.
Începând din acea zi, condamnatului i se dă un cort la vreo zece metri deceilal ț i, nimic mai mult. Nimeni nu îl atinge, nimeni nu îi face nimic, dacă
vrea să mănânce, mănâncă, dacă vrea să bea, bea, nimeni nu vorbe ș te cu el, nimeni nu-i adresează nici un cuvânt, este mort.
La două luni de la condamnare, prizonierul moare, moare fără să-i fi fostatins nici un fir de păr. Ș i moare nu pentru că i s-a întâmplat ceva special, nici pentru că semnul ar fi veninos, moare doar pentru că are convingerea că trebuie să moară.
În această cultură ș i în acest ritual, el are convingerea că, fiind condamnat la moarte ș i având semnul, va muri ș i, bineîn ț eles, moare, pur ș i simplu moare.
Așa cum am spus, când partenerul moare, toate rolurile rămân vacante și trebuie să înveți să te reacomodezi.
Nu pot spune că mă doare numai că am pierdut un po ves titor, un
grădinar, un partener sexual și un tată protector…
Nu e vorba că mă doare că am rămas fără bucătăreasă, menajeră,
