Dar preferăm să încercăm să vedem cum putem face pentru a-l manipula pe celălalt, astfel încât să facă ceea ce dorim, înainte de a merge pe calea lacrimilor, și să facem să plângă apoi pe cineva care este mai compatibil cu gusturile și principiile noastre.
În unele cazuri, se pare că ne face mai multă plăcere să ne reafirmăm puterea decât să căutăm pe altcineva căruia îi plac aceleași lucruri, deși, de cele mai multe ori, mă alertează chiar vocea eului meu mai nevrotic: poate nu voi mai întâlni niciodată pe cineva care să mă iubească (căci cine ar mai putea să mă iubească acum); și îmi spune să rămân, să insist, să-l rețin pe cel de lângă mine (pentru că e rău cu rău, dar mai rău fără…) și așa mai departe…
Dar motorul nu este dragostea, ci este teama de ceea ce urmează, este falsa siguranță pe care mi-o dă ceea ce cu nosc, este iluzia liniștii pe care o găsesc în ceea ce se presupune că am (deși, în realitate, nu mai am cu adevărat).
Pot înțelege acest lucru și chiar să-l justific, dar nu are nici o legătură cu dragostea.
Cu cel mai bun prieten al meu, cu fratele meu, cu fiul meu, atunci când dorințele noastre nu coincid, este clar că lucrul cel mai bun care ni se poate întâmpla este ca fiecare dintre noi să poată face ce are chef și să ne întâlnim apoi, eventual, ca să împărtășim ce i-a plăcut lui mai mult și ce mi-a plăcut mie mai mult.
Cu partenerul se întâmplă exact același lucru, dar, pentru a putea pune în practică acest lucru, trebuie să înveți să te desprinzi și, în acest scop, trebuie să începi să renunți la a te teme de pierdere.
A, nu! Ș i dacă ea iese cu un prieten ș i până la urmă îi va plăcea mai mult de prieten decât de mine? Mai bine să nu iasă cu nici un prieten, mai bine să nu vadă nici un bărbat, mai bine să poarte ochelari de cal pe stradă, mai bine să nu mai iasă niciodată pe stradă.
A, nu! Ș i dacă el iese cu prietenii ș i întâlne ș te altă fată, apoi amândoi… î ț i dai seama… mai bine îl controlez, mai bine îl urmăresc, mai bine mă agă ț
de el ca să nu existe nici o posibilitate să mă părăsească.
Acesta este un adevărat chin și o consecință sinistră a propriei mele dificultăți de a mă confrunta cu pierderea.
Și spunem că facem acest lucru pentru că îi iubim mult!!!???
Vrem să fim crezuți???!!!
Cât de nerușinați suntem… și cât de mincinoși!!!
Adevărul este că ne este greu să învățăm să ne desprindem, nu ne dăm seama că unicul drum care conduce la creș te re este cel al gestionării doliului pe care îl vom înfrunta în mod inevitabil pentru lucrurile care rămân în trecut și că istoria pierderilor noastre este pașaportul necesar pentru a ajunge la ceea ce urmează.
Dacă noaptea plângi
pentru că nu e soare pe cer,
lacrimile
te vor împiedica să vezi stelele.
Rabindranath Tagore
Continuând să plâng ce nu mai este, nu voi putea să mă bucur de ce am acum.
Înfruntarea pierderii ireversibile, în schimb, înseamnă să accepți doliul, să
știi că ce a fost nu mai este sau cel puțin nu este așa cum era.
De fapt, lucrurile nu sunt NICIODATĂ cum erau. Nicio dată nu este același lucru.
Heraclit spunea:
Nimeni nu se scaldă de două ori în același râu.
Nici râul nu aduce aceeași apă, nici eu nu mai sunt același.
Nu spun să schimbi de dragul schimbării, nici să părăsești din capriciu, nici să pleci pentru că așa îți vine; ci să îți dai seama că atunci când cineva a murit, când ceva s-a terminat, este momentul potrivit să începi să dai drumul.
Atunci când nu mai are rost, atunci când nu mai vrei, atunci când nu mai este, a sosit momentul să dai drumul.
Adevărul este că întrebarea pe care o pun tuturor este cea pe care mi-o pun și eu.
Dacă mâine ajung acasă și soția mea, după 25 de ani de căsătorie, îmi spune că nu mă mai iubește… ce se întâmplă?
Durere, neliniște, tristețe și iar durere.
Iar apoi, îndoielile. Mă întreb:
Doresc oare să trăiesc în continuare cu cineva care nu mă iubește?
Eu, nu ea, eu doresc să continui așa?
O iubesc enorm.
E suficient? Pot eu să iubesc cât pentru doi?
Adevărul este… că nu.
Și adevărul este că aceasta este povestea: având în vede re că nu te pot obliga să mă iubești și nici să iubesc pentru amân doi, atunci… te las să
pleci.
Nu te țin, nu te apuc, nu te înșfac, nu te țin captivă.
