Dacă te iubesc cu adevărat, dacă la un moment dat te-am iubit, nu voi vrea să te rețin.
Și nu te las să pleci pentru că nu îmi pasă, te las să pleci pentru că îmi pasă
foarte mult.
Îți las ușa deschisă pentru că, așa cum ți-am spus odată, nu există dragoste care să nu se sprijine pe libertate.
Dar, Jorge, există situa ț ii, momente în care un cuplu se bate ș i se luptă
pentru rela ț ie ș i, după un timp, se întâlne ș te din nou.
Da, este adevărat. Sunt mii de cupluri care, înainte de a se întâlni, au trebuit să se despartă. Există multe care s-au despărțit și nu s-au mai întâlnit niciodată și, evident, există alte mii care nu s-au despărțit niciodată și au trăit amărân du-și viața, zi după zi, săptămână după săptămână, tot restul vieții lor. Dar sfârșitul poveștii unui cuplu nu este niciodată determinat de forța sau abilitatea fiecăruia dintre parteneri de a-l ține prizonier pe celălalt.
Într-un divorț, gestionarea doliului înseamnă să înveți că, într-o despărțire, pierderea acestei legături poate foarte bine duce la o întâlnire mai importantă, la o legătură nouă, sănătoasă, diferită, și fără greaua
„moștenire“ a legăturii defuncte.
Atunci când un cuplu cu probleme vine să se consulte cu un psiholog, este suficient ca unul din cei doi să simtă sincer că totul s-a terminat, că nu mai iubește, că nu mai este implicat în acest viitor comun, că durerea s-a terminat… este suficient ca unul să susțină că a epuizat toate resursele, dar în van… este suficient pentru ca specialistul să-și dea seama că poate face prea puțin, că nu mai este de salvat mare lucru.
Dacă există dorință, dacă se iubesc, dacă le pasă în continuare unul de altul, dacă au convingerea că se poate face ceva, chiar dacă nu știu ce,
problemele se pot rezolva (sau, mai bine zis, se poate încerca acest lucru).
Dar, repet, dacă pentru unul din cei doi s-a terminat cu adevărat și definitiv, s-a terminat pentru amândoi și nu mai e nimic de făcut. Cel puțin la tura aceasta.
Dar poate sunt mai multe runde, și la următoarea tragi lozul câștigător…
dar dacă unul nu vrea, viața în doi este imposibilă, și atunci trebuie să
presupui că, la tragerea asta, premiile s-au terminat.
Și atunci, terapeutul, cea mai bună prietenă și uneori chiar partenerul va trebui să-i spună celui care se împotrivește:
– Am vești proaste… Îmi pare rău, s-a terminat.
– Și acum? va întreba el sau ea.
– Nu știu. În mod sigur o să te doară. Dar ai să supra viețuiești.
Iar eu adaug:
Îți garantez că vei putea suporta ce urmează.
Dacă nu te cramponezi, vei depăși doliul.
Dacă nu te încăpățânezi să-l reții, vei supraviețui pierderii.
Cu excepția cazului în care ești convins că vei muri din această cauză.
Se spune că era o caravană în de ș ert.
Când s-a lăsat noaptea, caravana s-a oprit.
Băie ț andrul care avea grijă de cămile se apropie de cel care conducea caravana ș i îi spune:
– Avem o problemă, sunt 20 de cămile ș i 19 frânghii, prin urmare, cum facem?
Acesta îi răspunde:
– Ș tii, cămilele sunt destul de nătângi, nu le prea duce mintea, a ș a că du-te în dreptul cămilei pentru care nu ai frânghie ș i prefă-te că o legi. O să
creadă că o legi ș i o să stea lini ș tită.
Pu ț in neîncrezător, băiatul se duce ș i se preface că o leagă, iar cămila într-adevăr stă locului, lini ș tită, ca ș i cum ar fi fost legată.
A doua zi, când se treze ș te, băiatul numără cămilele ș i sunt toate 20.
Negustorii încarcă totul, ș i carava porne ș te iar la drum. Toate cămilele merg în ș ir către ora ș , toate, mai pu ț in una, care rămâne pe loc.
– Ș efu’, e o cămilă care nu urmează caravana.
– Este cea pe care nu ai legat-o ieri pentru că nu ai avut sfoară?
– Da, cum ț i-ai dat seama?
– Nu contează. Du-te ș i prefă-te că o dezlegi, altfel o să creadă în continuare că e legată ș i n-o să pornească la drum.
Pierderea unui copil
