călcătoreasă, sfătuitoare, parteneră sexuală sau infirmieră…
Dar e vorba și despre asta.
În opinia specialiștilor, doliul se încheie când cineva se poate implica din nou în viață cu noi proiecte, când decide că nu mai este „mort“, și atunci poate trece de la durerea intensă și insuportabilă la altă durere, prezentă și ea, dar mai puțin intensă și de aici, cu timpul, la dragostea pentru alții (familia, un nou partener, prietenii).
După moartea partenerului, evident că este foarte greu să-ți permiți o nouă
relație. Nu este neapărat nevoie să o faci, dar este extrem de important să
știi că este posibil.
Divorțul
A- ț i aminti este cel mai bun mod de a uita.
Sigmund Freud
Poate că pare ciudat să întâlnești acest cuvânt aici, amestecat între moarte și doliu funerar. Și, bineînțeles, dacă dăm câteva pagini înapoi pentru a trece în revistă disputata statistică a durerilor din acest capitol, vom vedea
că divorțul este destul de aproape de situația catastrofală a morții partenerului.
Dacă vom trece în revistă caracteristicile privitoare la văduvi și văduve și, mai ales, dacă vom reciti lista sin gură tăților existențiale ale celor care sunt în doliu, vom întâlni aceleași dureri pe care ni le povestesc fiecare dintre prietenii noștri care tocmai au divorțat. Iar ei ne vorbesc despre absența fizică a partenerului sau a partenerei, despre problemele lor afective, despre pierderea prietenilor și posi bi lită ților, despre cât de greu le este să înceapă o viață normală.
Pe parcursul vieții mele de terapeut m-am întâlnit cu sute de persoane și am interacționat cu câteva mii de cupluri care suferă în fiecare zi și mai ales în fiecare noapte consecințele dezastruoasei relații interpersonale, din cauza lipsei unor proiecte comune sau a încetării iubirii, dar, în ciuda suferinței produse de aceste lucruri, îmi spun și declară sus și tare că fac ceea ce fac și că ar face și mai mult deoarece nu ar suporta să se confrunte cu durerea pe care o presupune o despărțire. Atâția bărbați și femei par să se bucure de siguranță și luciditate în alte domenii ale vieții, dar își distrug viața deoarece cred că nu ar putea suporta să trăiască șase luni durerea pe care ar implica-o faptul să nu mai fie în cuplu sau să rateze căsătoria cu persoana respectivă.
Întotdeauna am impresia că aceasta nu este dragoste și nici nu are vreo legătură cu ea. Iată ce înseamnă să fii agățat de cineva și să nu fii aproape de el.
A fi împreună și conectați înseamnă a trăi o relație în care el sau ea poate pleca, se poate apropia, se poate depărta pentru a face ceea ce are de făcut, înainte de a se întoarce sau de a rămâne și de a decide să facă altceva decât vrea celălalt. O relație în care ceea ce este propriu nu respinge niciodată
ceea ce este împărtășit.
Să te cramponezi de cineva este altceva.
Cramponare, manipulare și codependență
Să te cramponezi de cineva nu înseamnă a fi împreună, ci înseamnă a
reține, a întemnița, a ancora, a lega, a umple toate spațiile celuilalt crezând că astfel îl completezi. Dar dependența nu te ajută niciodată să îl completezi pe celălalt, nici să te conectezi cu acesta. Este utilă doar pentru a trage de cineva, pentru a-l reține, pentru a-l prinde în capcană pe celălalt și a crede că în felul acesta îl împiedici pentru totdeauna să plece.
Aceasta nu înseamnă să fii împreună și nici nu are vreo legătură cu iubirea.
Aceasta este o formă a manipulării și o intenție de a controla viața celuilalt.
Pentru a fugi de mine, va trebui să te răne ș ti pe tine ș i să mă răne ș ti ș i pe mine, pentru că suntem prin ș i amândoi în angrenaj.
Când pui problema astfel, există întotdeauna un simptom de
disfuncționalitate în relație și nu este nevoie să cercetezi mult pentru a constata disconfortul evident al amândurora, atunci când relațiile pornesc pe această cale. Ciudat este faptul că, în ciuda acestor lucruri, se pare că ne seduc aceste situații de control, propriu și al celuilalt, ne încântă să fim încurcați în aceste legături „sigure“, trăim într-un anume fel elaborând strategii, conștient sau nu, pentru a-l ține pe celălalt prins în capcană, ca să
nu scape, ca să nu plece. Spunem în gura mare prostii înfiorătoare pe care obișnuim să le ridicăm la rangul de standarde ale relațiilor de cuplu ideale:
Amândoi suntem una.
Suntem un singur trup.
Eu pentru celălalt, ș i celălalt pentru mine.
Și maxima preferată a acestor presupuși „iubiți fără limite“:
Nu pot trăi fără tine.
Dacă am putea să ne desprindem o clipă de această dragoste narcisistă care ne place atât de mult, am înțelege cât este de îngrozitor acest simbol care îi condamnă pe amândoi la suferință sigură. Să faci să depindă VIAȚA TA de un altul, care să fie nevoit să-și asume răspunderea pentru existența iubitului sau iubitei sale. Ce plictisitor sună numai când spui asta!
O abordare puțin mai moderată, dar la fel de decisivă este cea a oamenilor care îți spun, cu o privire de cățeluș…
Ahhh… mă faci atât de fericit.
Iar eu spun întotdeauna, chiar dacă îți face plăcere minciuna de a crede că
ești atât de puternic încât să o faci fericită pe persoana pe care o iubești: nu accepta răspunderea asta. Nu o accepta!
Nu pentru că nu e adevărat (niciodată nu este), ci pentru că, dacă accepți că
ești capabil să-l faci fericit pe celălalt, va trebui să accepți și că, într-un anumit moment, îți va spune, pe bună dreptate:
Îmi distrugi via ț a.
Nu ai puterea de a mă face fericit, nu ai avut-o niciodată, deși eu aș fi vrut să ți-o acord, deși ai fi vrut să o ai; și, din acest motiv, nu ai nici puterea de a mă face nefericit.⁷
