•Mă tem foarte tare că totul s-a terminat.
•Mă deranjează modul în care el/ea vorbește despre ceea ce s-a întâmplat.
•Dintre noi doi, eu sunt cea/cel care trebuie să fie puternic pentru a o/îl susține.
•Știu că lucrurile nu sunt astfel, dar uneori am impresia că ea/el a fost oarecum de vină pentru ceea ce s-a întâmplat și mă simt rău că gândesc așa.
•Când eu mă simt mai bine, el/ea se simte mai rău, și invers. Nu suntem niciodată pe aceeași lungime de undă.
•De multe ori, îmi dau seama că prezența lui/ei mă irită.
•Atitudinea sa în ceea ce privește relațiile intime și sexul este insuportabilă.
Ce să faci și ce să nu faci
De la bun început este nevoie ca ambii părinți să decidă (indiferent care a fost situația anterioară a legăturii lor) să păstreze un dialog deschis și frecvent care să le permită să-și exprime sincer sentimentele, fanteziile și temerile. Contactul permanent dintre părinți va împiedica să se adauge, la durerea existentă, izolarea, singurătatea sau neînțelegerea, care îngreunează
o bună gestionare a doliului. Să nu uităm că, așa cum am spus, celălalt părinte este singura persoană din lume căreia i se întâmplă același lucru, astfel încât relația de cuplu devine cel mai mare și mai bun sprijin în tragica pierdere.
Îmi este greu să spun acest lucru, dar în experiența mea de terapeut am văzut că de multe ori este recomandabil să te îndepărtezi cât mai mult de oamenii care, fără să aibă prea multă legătură cu cel care suferă, se apropie pentru că doresc să ajute „în acest moment atât de dificil“.
Majoritatea cunoscuților sau a pseudo-rudelor nu au nici cea mai vagă idee ce să facă în această situație și nu fac decât să spună tâmpenii, pentru că, bineînțeles, cred o mulțime de tâmpenii.
Este surprinzător să îi auzi pe cei care susțin sus și tare că, de fapt, cu cât copilul decedat este mai mic, cu atât va fi mai ușor pentru părinți să
depășească momentul. Ai zice că se străduiesc să facă statistici ale durerii.
Ei susțin că, dacă moare un copil de zece ani, durerea noastră va fi de zece ori mai mare decât dacă moare un bebeluș de un an, și așa mai departe.
Evident, e ridicol. E ca și cum am întreba dacă ar fi fost mai ușor să ne
îngropăm copilul când s-a născut sau după un an. Nu este numai o întrebare plină de cruzime, ci și una la care este imposibil să răspunzi. Nu există un timp mai potrivit și nici o durere mai mică.
Pierderea unui copil este o tragedie groaznică, indiferent când are loc. Și într-o asemenea măsură încât majoritatea celor care au trecut printr-o asemenea situație ne asigură că durerea nu dispare niciodată complet. Dacă
lucrurile stau astfel, este de înțeles cât de neplăcut este să-i suportăm pe aceia care ne informează că deja ar fi cazul să ne simțim mai bine. Unii încearcă să ne ofere pastile sau insistă să încercăm să bem alcool, să ieșim seara ca să ne distrăm puțin, să mergem la cinema cu prietenii și alte lucruri asemănătoare, asigurându-ne că trebuie să procedăm astfel pentru că „ne va face bine“. Aceste propuneri și altele din aceeași categorie în realitate ne îndepărtează de durere doar în aparență, fiind considerate bune și pozitive.
De multe ori, chiar și cei care te iubesc cel mai mult sunt capabili de a-ți sugera tot felul de absurdități. Bineînțeles, nimeni nu este rău intenționat, dar aceștia nu suportă să te vadă că suferi, iar durerea ta enormă este ca un fel de amenințare la adresa integrității lor, pe care încearcă să o rezolve inventând „soluții“ pentru a-ți scurta suferința… Că un alt copil este soluția împotriva durerii tale. Că trebuie să-ți uiți copilul și să-ți continui viața. Că
trebuie să arunci imediat toate fotografiile lui din casă. Că trebuie să te gândești la alte lucruri…
Cert este că nimeni nu poate înțelege ce simte cu adevărat un tată sau o mamă care plânge moartea unui fiu sau a unei fiice… la fel cum nici eu poate nu sunt în măsură să-i dau dimensiunea pe care această pierdere o are în realitate.
Poate că din acest motiv gestionarea doliului pentru moartea unui copil este situația cea mai solitară din viața unei persoane, care însingurează cel mai mult. Cum poate înțelege cineva care nu a trecut prin același lucru
profunzimea acestei dureri? Mulți părinți spun că prietenii se transformă în străini și că străinii se transformă în prieteni.
Grupurile de sprijin sau de self-help sunt de multe ori unica oază mai mult sau mai puțin sigură unde părinții care au pierdut un copil pot împărtăși
profunzimea durerii lor cu alții care au trecut prin aceleași sentimente.
Multe dintre aceste grupuri pentru gestionarea sinelui sunt formate din persoane puternice și înțelegătoare, dedicate ajutării părinților care au suferit recent pierderea unui copil, pentru a-și regăsi speranța și pacea în viață.
În cadrul acestor grupuri, părinții pot învăța:
•Să accepte că li se întâmplă același lucru care, din nefericire, li s-a întâmplat și altora înainte.
•Să își dea seama că suferința lor nu înseamnă că înne bunesc.
•Să își permită propriul mod de a-și trăi doliul, fără a imi ta, nici compara propria durere cu așteptările celorlalți.
•Să se simtă solidari cu ceea ce li s-a întâmplat altora.
•Să-și asume cu răspundere rolul de a-și sprijini și înțe le ge partenerul și de a accepta cu afecțiune schimbările tranzitorii și firești care pot apărea în atitudinea acestuia.
•Să-și dea seama că, dacă nu se lasă distruse, tragedia ajunge să consolideze cuplurile și să le facă mai puternice.
•Să accepte durerea și să treacă prin ea până când vor reuși să o depășească.
Odată, un pacient mi-a spus, cu multă înțelepciune, că durerea pe care o simțea pentru moartea fiului său era ca un împrumut.
„Va trebui să înapoiez acest împrumut mai devreme sau mai târziu. Cu cât amân mai mult, cu atât dobânzile și amenzile vor fi mai mari.“
Este obligatoriu să accepți că profunzimea acestei dureri nu este o boală, ci reacția normală a unei ființe umane, sen s ibile în fața celei mai dificile experiențe pe care o poate trăi cineva.
Pierderea unei sarcini
… mi-am făcut chiar eu primul test de sarcină, iar când a apărut linia
