– Fiule, de ce nu ai lumină? Nu î ț i aprind ș i ț ie lumânarea?
– Ba da, bineîn ț eles, tată, în fiecare diminea ț ă îmi aprind lumânarea, a ș a cum fac cu to ț i ceilal ț i. Dar ș tii ce se întâmplă?… În fiecare noapte mi-o sting lacrimile tale.
Copilul ș terge cu mânu ț ele obrajii tatălui său ș i îl roagă:
– Nu mă mai plânge, tati… nu mai plânge.
Doliul pentru alte pierderi
Uneori, mi-ar plăcea să fiu din nou cel care eram atunci când visam să
ajung să fiu cel care sunt.
… graffiti din „Las libretas de José“
Nu întotdeauna pierderile pentru care suferim au legătură cu dispariția altei persoane. Uneori, neliniștea pierderii se naște în fața unei schimbări substanțiale de situație care nu apare în contextul relației mele cu lumea, ci în micul cosmos al întregului din care e compusă această persoană care sunt. Schimbări ale corpului meu, ale spiritului meu, ale ideologiei mele, ale sentimentelor mele. În acest capitol, aș dori să arăt că un doliu interior nici măcar nu se referă în mod obligatoriu la moarte – ideea propriei stări de bine amenințate în mod real sau imaginar este suficientă pentru a dezlănțui mecanismul. Este posibil (și se întâmplă) să fii în doliu din cauza
conștiinței pierderii tinereții, a problemelor de sănătate, a anulării definitive a perspectivelor, a pierderii efective a anumitor posesii…
Bătrânețea
O pierdere este con ș tientizată prin imaginea interioară a ceva care nu mai este, de ș i ceea ce s-a pierdut a dispărut aproape fără să ne dăm seama.
Este evident că fiecare vârstă a ființei umane aduce cu sine experiențe diferite și trăiri speciale. Este evident și că prelungirea progresivă a speranței de viață face aceste experiențe din ce în ce mai interesante. Este evident, în cele din urmă, că putem alege să trăim surprizele cu bucurie și
curiozitate sau să ne complacem în lamentări despre conspirația timpului, astfel încât pe zi ce trece să devenim tot mai nefericiți.
Într-o scrisoare trimisă de marele maestru al psihologiei Sigmund Freud lui Lou Andreas-Salomé în 1915, acesta o întreba:
„La ce nivel de spiritualitate trebuie să ajungi pentru a suporta oroarea bătrâneții? Mintea noastră nu este capabilă să acceadă profund la ideea apropierii propriei morți. Poate singurul mod în care o putem suporta este să căutăm în ficțiunea teatrului pluralitatea vieților celorlalți, pentru a muri o dată și încă o dată cu eroul și a-i supra viețui întotdeauna.“
Sigur este că, indiferent dacă am crescut sau nu, într-o zi vom observa că
acea tinerețe minunată pe care am avut-o a dispărut, s-a evaporat… (și mai există și alte sinonime la care nu doresc să recurg, pentru a nu-i amărî pe cei care au peste 40 de ani). Cel mai rău nu este faptul că a fost minunată
(pentru că dispare la fel și dacă nu a fost), cel mai rău, pentru mulți, este că
a fost și nu mai e.
Totul a început într-o zi ca oricare alta,
în care mergeam pe drum
fără să supăr pe nimeni,
fără să atrag aten ț ia…
ș i, dintr-odată,
nu ș tiu cum,
un adolescent m-a întrebat cât este ceasul.
Mi-a spus pur ș i simplu:
– Ș ti ț i cât e ceasul, domnule?
Mie.
Mi-a spus… Domnule!
Ș i mi s-a adresat cu dumneavoastră!
Mie!
Un ț ânc obraznic!
… ș i cel mai grav
este că acest lucru
s-a întâmplat cu mai bine de cincisprezece ani în urmă.
După părerea prietenei mele Julia, începând cu momente de genul acesta, viața noastră suferă o criză de identitate bruscă, pentru că ne cuprinde un insight masiv. Nu ne-am dat seama niciodată că eram (și suntem) mult mai tineri decât corpul nostru.
Și începe să ni se pară că prima parte a vieții noastre trebuie să fi fost filmată cu încetinitorul; sau, mai rău, ne dăm seama că, dintr-odată, regizorul (o fi înnebunit?) începe să grăbească scenele, ca și cum ar trebui să termine urgent filmul poveștii noastre.
Nu mi-am făcut niciodată griji din cauza vârstei,
