Tipuri de îmbătrânire
Am vorbit până acum mai ales despre îmbătrânirea „biologică“, pe care o cunoaștem cu toții și de care, într-un anume fel, ne temem, după cum se spune. Există, bineînțeles, și o îmbătrânire „socială“, legată de rolul
„secundar și pasiv“ pe care societatea noastră, plină de prejudecăți, îl impune bătrânilor. Suma ambelor îmbătrâniri, și nu doar prima, este
răspunzătoare de problemele care îi chinuie pe cei cu o vârstă înaintată, tratați ca și cum ar fi prin decret persoane în mod necesar incapabile, amnezice, bolnave cronic, fără dorințe sexuale și cu o necesitate
nemăsurată de atenție și îngrijire.
Această prejudecată este consecința limitărilor impuse cu ceva timp în urmă
acelora care depășeau pragul de 50 sau de 60 de ani, dar care nu mai au sens în momentul prezent. Astăzi, majoritatea persoanelor suferă de
tulburări fizice, intelectuale și sociale accentuate abia când au trecut de 70
de ani. Încetinirea unor procese motorii, cognitive și senzoriale se depășește perfect prin motivare, practică și voință, permițându-le
persoanelor în vârstă să-și depășească dezavantajele și să se descurce cu eficiență în viața de zi cu zi.
Din fericire, bătrânețea este din ce în ce mai puțin sinonimă cu dependența forțată și numai una din cinci persoane în vârstă de 70 de ani prezintă vreo incapacitate func ți onală importantă. Același lucru trebuie spus și despre viața sexuală. José Fernando spune că „… sexualitatea cuiva moare la o zi după moartea persoanei respective“.
Firește că dorința și fanteziile rămân intacte (uneori cresc). Ceea ce se schimbă în orice caz este modul de mani festare, frecvența sau modul de a duce mai departe o întâlnire. Sexualitatea continuă să fie la fel de vie ca înainte, deși, spre bucuria celor mai tandri, nu se mai limitează la organele genitale și se privilegiază îmbrățișările, compania, cu vin tele de dragoste, mângâierile.
Să îmbătrânești urât
Nu mi-a plăcut niciodată, și astăzi aproape mă deranjează să îi aud pe cei care reproduc, ca și cum ar fi un adevăr indiscutabil, următoarea paradigmă
falsă:
În timp, copiii se transformă în părinții părinților lor.
Copiii sunt copii și așa vor fi întotdeauna, iar părinții sunt părinți și vor continua să fie chiar și când puterea sau capacitatea necesară de a fi autonomi se diminuează.
Mi se pare că inversarea acestei ordini, în cel mai bun caz, este un fel de răzbunare subliminală, iar dacă mă gândesc mai bine, un soi de intenție absurdă de a plăti o datorie care se poate anula numai la propriii copii și a cărei simplă existență contrazice adevăratul sens al iubirii autentice.
Omul care îmbătrâne ș te cu amărăciune îmbătrâne ș te cu ură, cu resentimente. Arterele i se înveninează, creierul îi amor ț e ș te, ș i sângele i se transformă în bilă. Aparatul circulator se prăbu ș e ș te, oprit în loc de greutatea sa. Corpul i se mumifică, vederea i se degradează, mâinile îi paralizează. Amărăciunea îl conduce pe bătrân la moarte, iar pe ai săi la tragedie.
Ignacio Quintana
Bătrânul înăcrit se revoltă în fața a ceea ce consideră a fi o involuție nedreaptă. Reprimă violența și, în general, o transformă în ură socială, în plângeri vindicative sau în preten ții de recunoaștere, motiv pentru care sfârșește prin a fabula despre false măriri sau mințind în legătură cu virtuți inexistente. Megalomanie de apărare, cum o numim noi, psihologii, ceea ce îi face să ceară, uneori prin amenințări, recunoașterea unei funcții sau a unui rol care implică putere, o decorație nemeritată sau o admirație exagerată din partea celor din jur.
Aceste stereotipuri sunt injuste și sunt în detrimentul vitalității societății, cât și al demnității individului.
Îmbătrânire fecundă
Să îmbătrânești frumos constă în faptul de a duce o viață productivă și sănătoasă în cadrul familiei, societății și economiei.
Bătrânețea activă reflectă dorința și capacitatea persoanei, indiferent de vârstă, de a se menține implicată în activi tăți productive.
Este obligatoriu să ne pregătim înainte să îmbătrânim, astfel încât să avem o cultură în care anii trăiți sunt apre ciați pentru experiența și înțelepciunea pe care le implică, și nu prin gradul de deteriorare pe care îl presupun.
O societate în care bătrânii generează respect în loc de dispreț; în care cei mai bătrâni sunt ascultați și îngrijiți, în loc să fie izolați și discriminați.
Pentru a reuși acest lucru, sunt obligatorii efortul tuturor și sprijinul reciproc între generații.
Bătrânețea nu depinde de suma unui număr de ani, ci de calitatea vieții pe care am avut-o ca ființe în integralitatea lor.
În ultimă instanță, fiecare dintre noi trebuie să accepte că este principalul responsabil pentru propria îmbătrânire. Nu numai societatea, moștenirea, mediul înconjurător sau forța distructivă a miturilor despre bătrânețe vor marca stilul de viață pe care îl vom avea în această ultimă etapă a existenței noastre, ci și lucrurile pe care le-am făcut până a ajunge aici (inclusiv, bineînțeles, modul în care i-am tratat pe bătrânii noștri).
Spune Elena Jabif că, în fața bătrâneții, putem adopta întotdeauna patru abordări. Trei dintre ele sunt triste prin definiție. Cea a bătrânului care se crede bătrân, cea a bătrânului care se crede tânăr și cea a bătrânului care se crede mort. Cea de-a patra sună minunat și posibil. Este cea a bătrânului care trăiește a doua parte a vieții cu la fel de mult curaj ca și pe prima.
M-am resemnat în fa ț a bătrâne ț ii ș i a orbirii în acela ș i mod în care te resemnezi în fa ț a vie ț ii. La 23 de ani e ș ti Hamlet, e ș ti Byron, e ș ti Baudelaire.
Ș i î ț i cultivi nefericirea…
La 80 de ani, poate pu ț in cam târziu, mi-am dat seama că nu era necesar să
cultiv nefericirea.
Jorge Luis Borges
Doliul pentru sănătatea pierdută
Existen ț a umană ar trebui să fie ca un râu,
mic la na ș tere, curgând prin albia sa îngustă,
precipitându-se apoi cu pasiune peste stânci.
