– 900 000 pentru o săptămână.
– Nu avem nici o în ț elegere.
– Uite cum facem. Ia totul, dar dă-mi măcar o zi. Am atâtea lucruri defăcut, atâ ț ia oameni pe care să-i văd, am amânat să spun atât de multe cuvinte… te rog.
– Ț i-a sosit ceasul, repetă Moartea implacabilă.
Omul lăsă capul în jos resemnat.
– Mai am câteva minute? întrebă el.
Moartea privi câteva fire de nisip care mai rămăseseră în clepsidră ș i spuse:
– Da.
Omul î ș i luă stiloul, o foaie de hârtie de pe birou ș i scrise: Cititorule,
oricine ai fi…
Eu nu am putut cumpăra o zi de viață cu banii mei.
Ai grijă ce faci cu timpul tău.
Este averea ta cea mai mare…
Etapa a patra. Tristețea
În cele din urmă, toți pașii anteriori se epuizează și eșuează în încercarea de a ne îndepărta de realitate. În fața simplei treceri a timpului, în cel mai bun dintre cazuri, sau în fața evoluției bolii, se impune diagnosticul.
Dar, de obicei, pacientul încearcă încă să controleze realitatea o perioadă, și atunci se joacă de-a așteptarea catastrofală a decăderii fizice (de multe ori exagerată), de-a presupusa imposibilitate de a munci, de-a disperarea prin care trece din cauza problemelor economice și familiale care nu au apărut încă (și care uneori nici nu vor apărea), de-a senzația de inutilitate și incapacitate viitoare, suferind din cauza fanteziei că a ajuns să reprezinte o povară inutilă. Aceste idei în sine sunt suficiente pentru a provoca o stare naturală de depresie. Ce este deosebit e faptul că, în acest caz, ideile cu pricina nu sunt numai cauza depresiei, ci mai ales consecința acestora.
În tragedie, Sofocle îl descrie pe Oedip ducând o viață de rătăcitor, nefericit și orb:
Ave ț i milă de biata stafie a lui Oedip, pentru că acest trup bătrân nu mai e el.
Tristețea este mai curând rezultatul conștiinței a ceea ce s-a pierdut, așa cum am mai spus, și un proces de pregătire în fața posibilității propriei morți. Bineînțeles, după cum este previzibil, această etapă se rezolvă mai rapid când pacientul își găsește curajul și mediul în care să-și poată
exprima profunzimea suferinței și să beneficieze de înțelegerea de care are nevoie în fața temerilor și fanteziilor sale.
A cincea și ultima etapă. Acceptarea
Ca să ajungi aici, e nevoie ca persoana să fi beneficiat de sprijinul și de timpul necesare pentru a depăși fazele anterioare.
Acceptarea apare numai când persoana a putut să-și proceseze anxietatea și furia, și-a rezolvat problemele neterminate și a putut abandona postura autoinvalidantă a tristeții. Oricum ar sta lucrurile, indiferent cât a durat până
când s-a ajuns aici și de cât efort a fost necesar, în această etapă persoana respectivă ajunge de obicei foarte slăbită și obosită. Poate că în urma efortului de a se desprinde de lume și de a se despărți de persoanele din etapele anterioare, acum se află într-un anumit sens anesteziată afectiv.
Acum, ca regulă generală, persoana în cauză preferă să fie singură,
pregătindu-se pentru viitorul său, făcând evaluări și bilanțuri ale vieții.
O experiență care este întotdeauna privată, personală și exclusivă.
În cazul bolilor terminale, pacientul care ajunge până aici și-a început despărțirea, pentru a putea renunța la ceea ce a fost înainte în pace și armonie.
Dacă ajungi în această etapă, înseamnă că ai dobândit pacea. Fără fericire și fără durere (durerea, în orice caz, apare de multe ori în cazul celor care îl înconjoară pe bolnav și care trebuie să se adapteze de asemenea la faptul că
ființa dragă lor preferă liniștea și singurătatea ca mod de a-și trăi restul zilelor).
Deși nu există dovezi care să indice faptul că toate persoanele traversează
aceste etape și nu se poate demonstra că există o mișcare secvențială de la o etapă la alta, este indubitabil că, în ceea ce privește traseul, acesta seamănă mult cu lucrurile pe care majoritatea pacienților cu diag nostice grave le-au parcurs sau le parcurg.
Acesta este un model flexibil, proiectat pentru a-l ajuta pe pacient, pe familia sa și pe ființele dragi să înțeleagă ce se întâmplă și să le dea forța, seninătatea și înțelepciunea necesare pentru a înfrunta ceea ce urmează.
Pentru medici, etapele pacientului corespund altor cinci momente evolutive.
Cele cinci etape clasice ale evoluției clinice a oricărei boli sunt:
•prediagnostic
•diagnostic
•etapă acută și tratament de atac
•cronicitate
•rezolvare (recuperare sau moarte).
