Ș i un minut mai târziu, deja afirm:
Nu poate fi adevărat.
Nu ai existat niciodată
ș i chiar dacă ai fi existat, nu ne-am întâlnit niciodată.
Pentru că dacă totul ar fi a ș a cum îmi imaginez,
nu te-a ș putea ierta niciodată
pentru tăcerea ta inoportună ș i absurdă
din ace ș ti ultimi 50 de ani.
Marta Bujó
Din Antología de un tiempo que no fue
Într-un anumit fel și deși mă doare să recunosc acest lucru, fiecare zi care începe este și istoria pierderii zilei mele anterioare, o zi până la care eram cine am fost, pentru că nu mai sunt cel care eram ieri și nici nu voi mai fi vreodată.
Pot să mă gândesc la acest lucru sau să mă prefac cu gândul aiurea,
ignorând purul adevăr. Pot să nu vreau să știu că nu sunt același Jorge Bucay de acum zece ani; dar chiar și dacă nu vreau să știu că nu mai sunt, din fericire și din nefericire fotografiile o demonstrează.
Să fie acest Jorge mai bun decât cel dinainte?
Îmi place mai mult sau mai puțin?
Oare să se fi maturizat sau pur și simplu s-a ramolit?
Întrebări la care oricine ar putea dori să răspundă. Chestiuni care sunt în orice caz discutabile. Dar nu despre asta este vorba.
Ideea este că și cei care nu mă cunosc și nu mă vor cunoaște niciodată pot da asigurări, fără riscul de a se înșela, că au existat unele schimbări.
Mai mult decât atât, acești martori necunoscuți ne pot asigura că acela care eram este cauza și efectul celui care sunt acum.
Dacă alții pot deduce acest lucru fără să mă fi văzut vreodată, cum aș putea să-l neg eu însumi?
Eu, Jorge Bucay, nu sunt Jorge Bucay care era până ieri și știu că mâine nu voi fi cel care sunt astăzi.
Acum întrebarea mea se schimbă:
Ar trebui, știind ceea ce știu, să mă resemnez să trăiesc în doliu permanent?
Întotdeauna mi-a plăcut ideea acelor poeți care se referă la somn și la vis ca fiind spațiul absent unde se prelucrează aceste mici dolii cotidiene. Mă
desprind în timpul nopții de ceea ce am lăsat în urmă și mă trezesc în fiecare zi cu câștigul pe care mi l-a lăsat ziua care a trecut.
Și spun câștig în sensul de sumă, și nu în sensul de progres sau bogăție.
O spun ca mod de a stabili că acesta care sunt este cel din trecut, plus ceea ce am trăit, și acest tot este câștigul (chiar și atunci când, uneori, câștigul ar putea să nu fie deloc dezirabil).
Și este important să ne amintim că valorificarea acestui câștig este în mod necesar rezultatul de a-ți asuma o renunțare, de a accepta o pierdere, de a învăța să dai drumul.
Legați de amintirea menținerii și susținerii a ceea ce am fost, nu va exista nici o posibilitate de a crește, nici de a învăța, nici de a ajunge să fim cine suntem cu adevărat.
Se povestește că…
Era odată un dervi ș foarte în ț elept care mergea din sat în sat cerând de pomană ș i răspândind cuno ș tin ț e în pie ț ele ș i locurile publice din regat.
Într-o zi, în timp ce cer ș ea în pia ț a Ukbar, s-a apropiat de el un om ș i i-a spus:
– Aseară am stat de vorbă cu un mag foarte puternic ș i mi-a spus să vin azi aici, în această pia ț ă. M-a asigurat că aveam să întâlnesc un bărbat care cere de pomană ș i că acest cer ș etor, în ciuda înfă ț i ș ării sărăcăcioase, avea să-mi dea o comoară care îmi va schimba via ț a pentru totdeauna. A ș a că, atunci când te-am văzut, mi-am dat seama că tu e ș ti acel bărbat, nimeni nu arată mai rău ca tine… dă-mi comoara.
Dervi ș ul l-a privit în tăcere ș i a vârât mâna într-un sac de piele pe care îl purta atârnat de umăr.
– Asta trebuie să fie, i-a spus… ș i i-a întins un diamant enorm.
Celălalt a rămas mut de uimire.
– Dar piatra aceasta trebuie să aibă o valoare incredibilă.
– Da? Se poate, am găsit-o în pădure.
– Bine. Asta e. Cât trebuie să- ț i dau pe ea?
– Nu trebuie să-mi dai nimic în schimb. Î ț i folose ș te la ceva? Mie nu-mi este de nici un folos, nu am nevoie de ea, po ț i s-o iei.
