Treptat, râul se lărge ș te, marginile se ș terg, ș i apele curg blând…
La final, fără nici un fel de fractură vizibilă,
se une ș te cu marea, lipsit de orice turbulen ț ă.
Bertrand Russell
Psihanaliza freudiană propune viața ca o permanentă luptă între două
aspecte instinctive, Eros și Thanatos, dorința de a trăi care încearcă să se impună dorinței inconștiente de a muri. Două situații ne obligă să luăm cunoștință de această luptă: boala, care ne conectează cu pericolul, și
îmbătrânirea, care ne constrânge să cădem în neputința iremediabilă pe care o simțim când iluzia de a fi nemuritori dispare definitiv.
Elisabeth Kübler-Ross este probabil persoana care a studiat și a scris cel mai mult referitor la moarte, la doliu și la situațiile care au legătură cu ambele. Urmărind cercetările sale, ne dăm seama că, atunci când ne
confruntăm cu vestea unui diagnostic confirmat al unei boli grave, se succedă aproape întotdeauna o serie de reacții, care ne vor aminti etapele deja menționate de gestionare a doliului în urma unei pierderi. Nu trebuie să
fim surprinși dacă ne gândim că persoana respectivă a pierdut nici mai mult, nici mai puțin decât propria sănătate sau fantezia din copilărie că se va bucura veșnic de ea.
Înfruntarea cu diagnosticul dur al unei boli cu pronostic pesimist, chiar dacă
este pe termen lung, ne introduce într-un parcurs care are cinci etape:
– Negare
– Furie
– Negociere
– Tristețe
– Acceptare
Prima etapă. Negarea
Reacția unei persoane care află că suferă de o boală gravă este să activeze primele mecanisme de apărare pentru a amâna măcar puțin impactul
agresiunii pe care vestea o implică în mod necesar.
Această primă barieră defensivă o face să spună și să simtă:
– Nu vreau.
– Nu poate fi adevărat.
– Trebuie să fie o greșeală.
Persoana se convinge că a fost o greșeală, rezultatele de laborator sau radiografiile nu sunt ale ei sau medicul s-a înșelat grav.
De multe ori repetă analizele, schimbă medicul sau apelează la vreun vrăjitor, vraci sau șarlatan, într-o încercare disperată de a obține alt răspuns.
Negarea este un mecanism normal, care ne-a însoțit toată viața, iar în fața unei vești privind moartea iminentă își face simțită prezența pentru a stabili un armistițiu între psihic și realitate. O căutare disperată a timpului necesar pentru a ne gândi la viitor într-un mod mai senin, luând distanță temporală
de ceea ce urmează, căutând o adaptare mai benefică la evenimentul care a apărut prea brusc. Negarea este o adevărată încercare de a amortiza efectul primului impact.
A doua etapă. Furia
Când bolnavul acceptă în sfârșit realitatea, încearcă totuși să se revolte împotriva ei, și atunci întrebările și sentimentele sale se schimbă. Se nasc alte întrebări:
– De ce eu?
– De ce acum?
– Nu e drept.
Invidia începe să-i macine gândirea. Supărarea pe viață, pe Dumnezeu și pe toți cei despre care s-ar zice că „ar fi mai logic“ să se afle în această
situație.
Cei bătrâni, bolnavii, cei răi, cei slabi, cei urâți dintotdeauna ar merita mai curând această veste decât el. Apare un fel de dorință de a avea viața celorlalți, și un necaz care uneori ajunge să fie violent poate inunda lumea din jur; nimic nu-i place, nimic nu e cum dorește. Tot ceea ce vede îi produce durere, ură și ranchiună. Și, deși pare incredibil, stima de sine călcată în picioare de realitate își dă seama că are nevoie (și este adevărat) să-și exprime furia pentru a se putea elibera de ea.
A treia etapă. Negocierea
Această etapă îl trimite pe pacientul diagnosticat la gândirea magică cea mai primitivă. Apar idei de negociere a bolii, a timpului sau a pronosticului.
Persoana se gândește să facă o înțelegere: cu viața, cu Dumnezeu, cu diavolul, cu medicul…
Deși realitatea arată că e prea târziu, fumătorul promite să renunțe la acest viciu pentru totdeauna.
