verde în mijloc, am făcut prima fotografie a bebelu ș ului. Am avortat
după două săptămâni. Nu pot să cred că sunt capabilă să-mi fie dor de
cineva necunoscut; nu în ț eleg cum mă poate durea atât de mult pierderea
a ceea ce nu am avut niciodată.
Pierderea unui bebeluș nenăscut nu înseamnă numai întreruperea vieții potențiale a ființei din pântecul mamei, ci, de asemenea, și mai ales, pierderea unor visuri. Și, de multe ori, această pierdere este mai dureroasă, iar suferința durează mai mult decât în cazul pierderii cuiva pe care l-am cunoscut sau cu care am împărtășit perioade lungi din viața noastră.
Exprimarea acestei dureri este, ca întotdeauna, cheia modului de gestionare a traumei emoționale care apare în cazul avortului. Ca și în cazul altor
forme de doliu, nici aici nu există un timp-limită pentru încheierea etapelor de gestionare, și poate diferența majoră este că aici senzația de singurătate cu care se trăiește acest proces este infinită.
Cel mai probabil medicul obstetrician nu reușește să fie cel mai bun consilier. Obstetrica este considerată, din punct de vedere social, ca o specializare „fericită“, cu relativ puține decese și răsplătită, în general, prin marile satisfacții ale clienților. Când o sarcină eșuează, un medic
neexperimentat sau unul care aduce propriile conflicte nerezolvate poate intra într-o criză personală și să se acuze de a fi fost incapabil să ajute bebelușul sau mama, pentru a împiedica această pierdere. Deși pare ciudat, medicina este foarte departe de a avea cunoștințe avansate cu privire la avortul spontan. Se poate întâmpla, și bineînțeles că se și întâmplă, ca nici femeia care a avortat și nici medicul care o asistă să nu obțină vreodată
răspunsuri definitive la întrebările lor. Iar în vreme ce specialistul își poate regăsi seninătatea în următoarea naștere pe care o asistă, câteva ore mai târziu, mama frustrată, cu mult mai puțină experiență, poate rămâne în locul fără speranță al îndoielii, neștiind de ce s-a întâmplat, neînțelegând foarte bine cum a fost și, de multe ori, cu incertitudinea la care o împinge întrebarea inevitabilă: „Și ce se va întâmpla data viitoare?“
Și îmi amintesc acum ce mi-a spus, cu câțiva ani în urmă, o femeie care își pierduse fiul de 42 de ani într-un accident de tren.
Există un singur lucru
pe care mi-l pot imagina
ș i mai groaznic decât moartea fiului meu.
Mult, mult mai rău ar fi fost…
să nici nu-l fi cunoscut măcar.
Am îmbrățișat-o cu emoția și cu recunoștința pe care le simți atunci când cineva îți dă o enormă lecție de viață și, într-o încercare minimă de a-i da înapoi ceva din bogăția pe care mi-o dăduse ea, i-am dăruit, la încheierea acelei ședințe, următoarea poveste:
Se spune că era odată un domn care suferea din pricina celui mai rău lucrucare i se poate întâmpla unei fiin ț e umane – copilul său cel mic murise.
De la moartea acestuia, ani la rând, se culca noaptea ș i nu putea dormi.
Nu făcea decât să plângă întruna, până când se lumina de ziuă.
Într-o zi, spune povestea, îi apare un înger în vis ș i îi spune:
– Gata, ajunge… trebuie să mergi mai departe fără el.
– Dar nu pot suporta ideea de a nu-l mai vedea niciodată, spune omul.
Îngerului i se face milă ș i îl întreabă:
– Vrei să îl vezi?
Ș i apoi, fără să mai a ș tepte răspunsul, îl apucă de mână ș i îl urcă în cer.
– Acum o să-l vedem. Prive ș te, îi porunce ș te îngerul, în timp ce îi arată cu degetul col ț ul străzii albe, la capătul caldarâmului de aur pur.
Pe trotuar încep să treacă o mul ț ime de copii, îmbră ca ț i în îngera ș i, cu aripioare albe ș i cu o lumânare aprinsă în mâini. Băie ț ei ș i feti ț e cu figuri angelice defilează prin fa ț a lor, cu expresii de o pace de nedescris pe chipurile îmbujorate.
– Cine sunt? întreabă omul.
Iar îngerul îi răspunde:
– Ace ș tia sunt copiii care au murit anii ace ș tia… În fiecare zi, fac plimbarea asta pentru noi. Sunt atât de puri, încât simplul fapt că pă ș esc cură ț ă cerul de toată întinarea.
– Ș i fiul meu… se află printre ei? întreabă nou-venitul.
– Da, acum ai să-l vezi.
Ș i trec sute ș i sute de copii.
– Uite-l, îl anun ț ă îngerul.
Ș i bărbatul îl vede apărând. Radiază, este de o rară frumuse ț e, plin de via ț ă, exact a ș a cum ș i-l amintea.
Dar e ceva care îl tulbură. Dintre to ț i, fiul său este singurul copil care ț ine în mâini o lumânare stinsă…
În timp ce tatăl simte o durere enormă pentru fiul său, copilul îl vede, vineîn fugă la el ș i îl îmbră ț i ș ează.
Bărbatul îl strânge tare în bra ț e ș i nu se poate ab ț ine să nu-i pună
întrebarea care îl nelini ș te ș te:
