După ce a fost supus primei operații de cancer laringian în 1920, Freud și-a pierdut fiica, Sophie, în urma unei epidemii. Toți cei care au fost în preajma lui în acele clipe au dat asigurări că a fost prima oară când l-au văzut plângând.
Afectat enorm de această pierdere, maestrul psihanalizei și probabil una dintre mințile cele mai strălucite din istoria umanității îi scrie lui Ferenczi⁸:
M-am pregătit mai mul ț i ani, de când au fost lua ț i la război, pentru
posibila moarte a unuia dintre copiii mei… iar acum a murit fiica mea.
Cum sunt profund necredincios, nu am pe nimeni pe care să-l acuz ș i îmi
dau seama că nu există nici o instan ț ă în fa ț a căreia să aduc plângerea
mea fără speran ț ă.
Moartea unei persoane dragi este întâmplarea cea mai distructivă și
dureroasă la care mă pot gândi și, dintre toate morțile imaginabile, pierderea subită a unui copil, fără cea mai mică îndoială, este cea mai rea.
În jur de 20% dintre părinții care au avut nenorocirea de a trece prin așa ceva afirmă, chiar și după zece ani, că nu vor reuși niciodată să depășească
momentul.
Și aceasta pentru că, la moartea unui copil, durerea, disperarea și senzația de anihilare afectivă sunt agravate de trăirea propriei mutilări.
Majoritatea părinților trăiesc acest eveniment ca pe o pierdere a unei părți centrale a propriei persoane și ca pe o distrugere a tuturor perspectivelor și speranțelor de viitor.
Moartea unui copil este considerată, în toate culturile, contra naturii, o inversare a ciclului biologic normal, și poate din acest motiv este
inadmisibilă din punct de vedere emo țional. Este clasică menționarea faptului că nici măcar nu există un cuvânt, echivalent termenului „orfan“
sau „văduv“, care să le dea un nume celor care suferă în urma pierderii unui copil.⁹
O asemenea durere nu se asociază numai cu tulburări psihologice, mai ales în ceea ce privește atenția și emoțiile, ci are și repercusiuni asupra reacțiilor biologice și neurovegetative. Într-un doliu cu astfel de
caracteristici, se produce o creștere a producției de catecolamine care influențează ritmurile biologice, apar tulburări ale somnului și ale apetitului, stări de vomă, greață, tahicardie și tremor. Nivelul continuu de adrenalină slăbește sistemul imunitar, mărește frecvența somatizărilor digestive, circulatorii și cutanate. În primul an al doliului, crește numărul de consultații medicale, crește în medie consumul de alcool, tutun și alte droguri. În rândul femeilor, crește incidența cancerului mamar, iar în rândul
bărbaților, frecvența infecțiilor și accidentelor. În unele statistici, nivelul modificărilor este menționat drept cauza pentru care părinții care au pierdut un copil au un indice mai mare de mortalitate în primii doi ani de doliu.
Și aceste consecințe teribile, trebuie să admitem, au loc nu numai din cauza durerii intrinseci presupuse de moarte, ci și a diferenței dintre stilul bărbaților și cel al femeilor de a se confrunta în general cu unele momente dificile (nu numai de doliu).
Se știe că bărbații tind să se îndepărteze de viziunea globală, refugiindu-se în detalii.
Femeile sunt capabile să acționeze ghidate de emoțiile și intuițiile lor, în loc să supună totul tiraniei gândirii logice.
Bărbatul tinde să rezolve problema în interior, înainte de a acționa în exterior.
Femeile își exprimă emoțiile cu autenticitate, în loc să rumege în interior durerea (spre deosebire de „bărbații care nu plâng“).
Dezacordurile apar de multe ori pentru că ea simte nevoia să vorbească
despre moarte și să revină asupra detaliilor, în timp ce el este la fel de anxios ca și ea din acest motiv, dar ar prefera să nu mai vorbească despre asta. Și aceasta într-o asemenea măsură încât multe dintre discuțiile de la începutul doliului se învârt în jurul faptului că ea simte nevoia de a merge la mormântul copilului, iar el își dorește să nu mai calce în viața lui într-un cimitir. Dacă privim din afară, după un an, ea nu a reușit cu adevărat să se adapteze la situație, și cea mai mare consolare a sa sunt prietenele care o ascultă cu răbdare, cărțile și poate credința, în timp ce el a început de câteva luni să se reacomodeze la noua realitate, sprijinindu-se în general pe muncă, pe un hobby sau pe lucrări de renovare a casei.
Prin urmare, menținerea unității în cuplu este o provocare. Femeile se plâng că soții nu le sunt alături în durerea pe care o trăiesc, că nu înțeleg că ele nu doresc să aibă viață sexuală, că nu vor să iasă și nici să se distreze. Bărbații
sunt supărați și spun că, în afara copilului, au pierdut o parteneră, că nu se poate abandona totul, că trebuie să fie puternici și că soția nu îi ascultă.
Este important să fii capabil să păstrezi cuplul cât se poate de unit. Celălalt este singura persoană din lume căruia i se întâmplă exact același lucru ca și ție. Bineînțeles, trebuie să înveți să faci acest lucru fără să te agăți de partener și să-l asfixiezi. Ajută mult să înveți să pui în cuvinte sentimentele, fanteziile și dorințele și să fii capabil să le asculți pe cele ale partenerului.
După enunțarea tuturor acestor diferențe și dificultăți, este ușor să înțelegi de ce unul din patru cupluri care trec printr-o astfel de situație (adică 25%) sfârșește prin a se despărți.
Acestea sunt numai unele dintre problemele care pot amenința continuitatea unei relații matrimoniale ce traversează un doliu ca urmare a morții unui copil¹⁰:
•Mă simt total abandonat/ă.
•Relația de cuplu a trecut într-un plan secundar.
•Nu vreau să-mi spun părerea, să acționez și nici să fac propuneri, pentru că
mă tem să nu-l/să nu o supăr.
•El/ea interpretează întotdeauna greșit atitudinile mele.
•Mă simt exclus din procesul de doliu al partenerului, ai zice că durerea îi aparține numai lui/ei.
•Simt că nici nu mai contez.
•Simt că perioadele fericite, vesele și pasionale nu se vor mai întoarce.
•Nu pot face nimic, pentru că mă simt obligat/ă să rămân alături de ea/el din solidaritate în fața durerii sale.
