dirijeze un taxi într-o direcție sau alta, după caz. Miami Joe le spusese că
într-o dimineață trecuseră patruzeci și cinci de minute în care liftul nu fusese deloc folosit.
Pe Freddie îl trecură nădușelile știind că se află în câmpul vizual al paznicului. Parcă Chevy-ul mai aproape de colț, unde nu putea fi văzut de paznic. A fost prima abatere de la planul inițial al lui Miami Joe.
Sări în sus când auzi bătăile în geam. Doi bărbați se așezară pe bancheta din spate și îl cuprinse panica – apoi, își dădu seama că-l derutaseră
deghizările.
— Șezi blând, îl îndemnă Pepper.
Arthur purta o perucă lungă, cu părul lins și o mustață subțire care îl făceau să semene cu Little Richard. Îl întinereau cu douăzeci de ani, restituindu-i timpul petrecut la mititica. Pepper purta o uniformă de angajat al Hotelului Theresa pe care Betty o furase cu două luni în urmă de la spălătorie. În noaptea când a manglit uniforma, l-a rugat pe Miami Joe s-o pună pe el și să-i bage ceva texte până l-a lăsat s-o sărute. A meritat efortul.
Pepper dăduse uniforma la modificat. Nu-și schimbase înfățișarea. Avea o căutătură iritată, care te făcea să-ți cobori privirea în pământ. Își ținea în poală cutia de aluminiu cu scule.
La ora patru fără treizeci de secunde a.m. Arthur se dădu jos din mașină și traversă strada. Cravata îi atârna cu nodul slăbit, avea sacoul șifonat, mersul împleticit. Ziceai că-i vreun muzician care se duce istovit la culcare sau vreun agent de asigurări din provincie la capătul unei nopți petrecute în marea metropolă – într-un cuvânt, un oaspete al Hotelului Theresa. Paznicul îl zări și îi descuie ușa de la intrare. Chester Miller se apropia de vârsta de șaizeci de ani, era un tip zvelt, dar pusese un pic de burtă, ce i se revărsa peste centură în formă de ou. Era un pic somnoros. După ora unu, când se închidea barul, aveau voie să intre doar clienții hotelului.
— Perry. Camera 512, îi spuse Arthur.
Făcuseră o rezervare de trei nopți. Recepționerul nu se afla la recepție.
Arthur spera că de treaba asta are grijă Miami Joe.
Paznicul frunzări hârțoagele din mapa lui și deschise larg ușa cu cadrul de alamă. Când se întoarse să încuie ușa la loc, Arthur îi propti țeava pistolului în coaste. Îi spuse să șadă blând. Freddie și Pepper erau pe covorul roșu din față – paznicul le dădu drumul înăuntru și încuie ușa la ordin. Freddie căra
cele trei valize de piele. Își pusese o mască de cauciuc gen Howdy Doody19; cumpăraseră două din astea cu două săptămâni în urmă la un magazin de mărunțișuri din Brooklyn. Pepper căra cutia grea, plină cu scule.
Ușa ce dădea spre scara de incendiu era deschisă. Crăpată. În timp ce se deplasau spre biroul recepționerului, Miami Joe deschise ușa complet și intră în hol. Stătea ascuns pe scara aia de trei ceasuri. Primise masca Howdy Doody cu doar cinci minute în urmă, dar, în ceea ce-l privește, fusese deghizat toată noaptea, fiindcă nu purta unul dintre costumele sale mov. Nu era nici o supărare în legătură cu cine poartă mască și cine nu. Unii membri ai echipajului trebuiau să-și dezvăluie înfățișarea ca să-și poată face treaba, iar alții, nu.
Săgeata de deasupra ușii arăta că liftul e la etajul doisprezece. Apoi, la unsprezece.
În cea mai mare parte a zilei, în hol era o forfotă asemănătoare cu cea din Times Square, oaspeții și afaceriștii traversau în lung și-n lat dușumeaua placată cu gresie alb-negru, localnicii se întâlneau să ia masa și să pună de-o bârfă, numărul lor era multiplicat de oglinzile supradimensionate prinse pe tapetul cu flori verzi și bej. Ușile cabinelor telefonice de lângă lift se închideau și deschideau ca niște branhii ciudate. Seara, barosanii se adunau pe fotoliile și canapelele tapițate cu piele, beau cocteiluri și fumau în timp ce ușa barului ba se deschidea, ba se închidea. Hamalii cărau bagajele cu cărucioare, echipele de recepționeri rezolvau crizele mai mari sau mai mici, lustragiul îi bălăcărea pe cei cu pantofii scâlciați și își pleda cauza – toate astea alcătuiau un cor exuberant, pestriț.
Acum nu mai era nimic din toate astea, iar distribuția se reducea la hoți și prizonieri.
Paznicul se dovedi a fi maleabil, după cum le promisese Miami Joe. Îl cunoștea pe Chester de când își petrecea nopțile în hotel; știa că o să joace după cum o să i se cânte. Și acesta era unul dintre motivele pentru care Miami Joe a ales să fie deghizat. Masca mirosea a pomadă cu aromă de pin și-l înăbușea cu propria-i răsuflare, cu valuri-valuri de aer fierbinte și puturos.
Arthur dădu din cap spre clopoțelul de la recepție, făcându-i semn paznicului să cheme recepționerul. Când acesta își făcu apariția dintr-un birou, Miami Joe tăbărî pe el, cu o mână îi astupă gura, iar cu cealaltă îi propti țeava pistolului de calibru 38 în spatele urechii. Potrivit unei școli, locul cel mai mișto era deasupra cefei, metalul rece stârnind instantaneu reacția fizică a groazei, dar Școala din Miami, al cărei discipol era Joe, 19 Serial TV cu păpuși, pentru copii, transmis pe canalul NBC în intervalul 1947-1960.
prefera dosul urechii. Acolo nu ajungeau decât vorbele, iar senzația dată de metal era înfiorătoare. O alarmă conectată la secția de poliție putea fi activată prin apăsarea unui buton de sub birou, unde se afla registrul persoanelor cazate în hotel. Miami Joe se postă între recepționer și buton. Îi făcu semn paznicului să se apropie, pentru ca Pepper să-i poată
supraveghea pe el și pe recepționer.
— Liftul e la patru, îi preveni Freddie.
Miami Joe bombăni și se duse în spate. În stânga era centrala telefonică, acolo dădu peste un musafir neașteptat. În unele nopți prietena centralistei venea să-i țină de urât. Acum tocmai mâncau supă de mazăre.
Pe centralista din tura de noapte o chema Anna-Louise. Lucra la Hotelul Theresa de treizeci de ani, dinainte de desegregare, dând legătura cu interioarele. Avea scaun rotitor. Îi plăcea tura de noapte, glumea cu recepționerii tineri și-i dăscălea, și-i plăcea să tragă cu urechea la apelurile clienților, la certuri și la aranjarea unor întâlniri secrete, la discuțiile purtate de singuratici cu cei de acasă prin sârmele reci, atât de reci. Glasurile lipsite de trup alcătuiau o piesă de teatru radiofonic în care majoritatea personajelor apăreau o singură dată. Lulu o vizita în unele nopți la centrală.
Se iubeau încă din liceu și la ele în bloc spuneau că sunt surori. Le prinsese bine minciuna când se mutaseră acolo, dar de-acum nu-și mai avea rostul.
La urma urmei, nimeni nu-și bate capul cu treaba altuia – fiecare își vede de propriile probleme. Femeile scoaseră un țipăt ascuțit, apoi tăcură și ridicară
mâinile în aer când Miami Joe le luă la țintă cu pistolul. În dreapta era biroul directorului.
— Dă-mi cheia, porunci el.
Pepper îi mână pe recepționer și pe paznic în zona birourilor. Miami Joe rămase lângă peretele de gratii ce separa încăperea de spațiul alocat casetelor de valori, la o distanță de la care îi putea supraveghea atât pe bărbați, cât și pe cele două femei, în caz că ar fi încercat să facă vreo prostie.
După el, nu exista riscul acesta. Cu toții erau speriați de bombe, tremurau ca varga și făceau pe ei de frică. Le vorbi pe un ton calm, egal, nu fiindcă ar fi vrut să-i liniștească, ci pentru că i se părea că așa-i mai sadic, în timpul unei lovituri, întotdeauna simțea cum îl năpădește un impuls erotic, senzația se instala în timpul acțiunii și dispărea la sfârșitul ei, iar apoi uita cu totul de ea până la următoarea lovitură. Niciodată nu-l încerca atunci când nu era ieșit la vămuit. Îi sugera că lovitura decurge întru totul conform planului.
Când se deschise ușa liftului, cei doi ocupanți ai acestuia zăriră la biroul recepționerului un tânăr subțirel, cu o mască haioasă. Le spuse „sal’tare“.
Arthur se întoarse pe călcâie, cu pistolul la vedere. Le făcu semn liftierului și pasagerului să iasă din ascensor și-i mână în spatele recepției. De-acum
Pepper îi umflase recepționerului cheia de la biroul directorului și-i conducea într-acolo pe cei patru ostatici.
Rob Reynolds, directorul hotelului, își aranjase un refugiu drăgălaș.
Camera n-avea ferestre, așa că și le-a creat el – cu perdele cu ciucuri, identice cu alea din cele mai luxoase apartamente de la etaj, cu picturi înrămate înfățișând scene venețiene. După ora de vârf de după-amiază, îi plăcea să se viseze în ipostaza de gondolier, cu pălăria tradițională pe cap, conducând în tăcere o gondolă pe bulevardele sărate. Canapeaua cu material de umplutură în exces se asorta cu cele din hol, dar era mai puțin roasă și uzată; câte un pui de somn și câte una mică, trasă vreunei cliente care depășea data plecării, nu se puteau compara nicicum cu greutatea hoardelor de clienți. Pereții erau acoperiți de fotografiile cu autograf ale unor oaspeți sau locatari celebri – Duke Ellington, Richard Wright, Ella Fitzgerald în rochie de bal, cu mănuși albe, lungi până la cot. De-a lungul anilor, Rob Reynolds le oferise clienților săi servicii exemplare, asigurându-le confortul standard plus cel secret. Câte-o livrare de praf la ceas târziu, câte o scobeală
realizată în ultima clipă de către jamaicanul specializat în avorturi, care avea două camere închiriate la etajul șapte. În unele cercuri nu se mai miră
nimeni când gentlemanul se dovedi a nu fi câtuși de puțin doctor. Erau și multe fotografii în care Rob Reynolds dădea mâna zâmbind cu clienții celebri ai Hotelului Theresa.
Lui Miami Joe îi veni în minte să verifice sertarul de la recepție, nu cumva să fie un pistol acolo. Nu era. Îl întrebă pe recepționer unde se țin cartelele cu evidența cutiilor de valori. Recepționerului lumea îi spusese Rickie de când lumea, dar acum el ținea morțiș ca oamenii să i se adreseze cu Richard.
Cu o încăpățânare de catâr. Familia și cei printre care crescuse erau o cauză
