asupra magazinului, a imaginii pe care dorea s-o aibă în ochii lumii. Chiar dacă i se părea palpitant să transforme aceste bunuri de proveniență ilicită
în marfă curată, simțind un surplus de energie în sânge, de parcă ar fi fost conectat la o priză, își putea controla senzațiile, nu se lăsa copleșit de ele.
Oricât de amețitoare și puternice ar fi fost. Toți avem micile noastre secrete, care le scapă celorlalți – contează ce percep ei, ce imagine își formează
despre tine. Chestia aia dinlăuntrul lui, care, din când în când, mai scotea un urlet, trăgea de el ori striga la el nu era totuna cu a lui taică-său. La el fusese o boală care îl făcuse să acționeze tot timpul în slujba ei. Boala căreia și
Freddie îi făcea sluj din ce în ce mai mult.
Carney avea în el ceva de șulfă, n-avea cum să n-aibă, din moment ce crescuse cu un asemenea tată. Ca om, trebuie să-ți cunoști limitele și să ți le controlezi.
Doi țipi în costume cu dungi fine, probabil agenți de asigurări în căutare de clienți prin oraș, intrară din barul care separa cafeneaua de holul hotelului.
Sandra îi pofti să se așeze unde vor și, când se întoarse cu spatele, ei îi studiară picioarele. Avea picioare faine. Ușa aceea. Pe ușa aceea treceai din bar în hol. În hol se ajungea din trei direcții: din bar, din stradă și din buticul cu îmbrăcăminte. Plus din lifturi și de pe scara de incendiu. Trei bărbați erau la recepție, oaspeții veneau și plecau la toate orele… Carney se potoli. Își sorbi cafeaua. Uneori uita de sine și o lua razna.
La Nightbirds, Freddie îl făcuse să-i promită că o să se gândească la propunerea lui, știind că, de regulă, vine la vorba lui după ce despică firu-n patru. O noapte petrecută de Carney cu ochii în tavan era îndeajuns ca să
încheie târgul, fisurile din planul lui erau ca o schiță a fisurilor din autocontrolul lui. Asta făcea parte din joaca lor de-a Stan și Bran – Freddie îl aburește să participe la o mânărie necugetată și cei doi amici incompatibili caută să scape de urmări. Na, iar m-ai băgat în rahat până-n gât. Văru-său era hipnotizator – dintr-odată, Carney ține de șase în timp ce Freddie saltă
câteva reviste cu benzi desenate din prăvălia de mărunțișuri, apoi chiulesc de la ore ca să vadă două filme cu cowboy la Loew’s. După două băuturi la Nightbirds, zgomotul strident al zorilor se revarsă pe fereastra bombei cu program prelungit a lui Miss Mary, iar vișichiul li se învârte în cap ca o bilă
de fier. Am un colier de care trebuie să mă descotorosesc, poți să mă ajuți?
Ori de câte ori mătușa Millie îl lua la întrebări pe Freddie în legătură cu o pățanie relatată de vecini, Carney îi sărea în ajutor cu un alibi. Nimeni nu l-ar fi bănuit pe Carney că minte, că n-ar fi cinstit. Așa-i plăcea să procedeze.
Totuși, nu-i putea ierta lui Freddie că i-a dat numele său lui Miami Joe sau cine știe cărei bande cu care intrase în cârdășie. Magazinul lui de mobilă
figura în afurisita aia de carte de telefon și în Amsterdam News, când își permitea să plaseze câte o reclamă; oricine îi putea lua urma.
Carney conveni să se mai gândească la propunere. A doua zi dimineața nici tavanul nu-l convinse să-și schimbe decizia, iar de-acum trebuia să-și bată
capul ce să facă cu văru-său. Ceva nu se leagă, de ce l-ar băga un mahăr de talia lui Miami Joe pe un găinar ca Freddie la așa un tun. Și e de rău dacă
Freddie a acceptat.
Aici nu e vorba de șutit dulciuri și nici nu-i ca pe vremuri, când stăteau pe o stâncă, la treizeci de metri deasupra râului Hudson, în capătul insulei, și Freddie îl provoca să sară în apa neagră. Și ce făcea Carney? Se arunca în gol,
urlând din toți rărunchii. Iar acum Freddie vrea să-l vadă sărind pe-o suprafață de beton.
Îi plăti consumația Sandrei. Ea îi făcu cu ochiul, la meserie. Când Freddie îl vizită la birou în după-amiaza aceea, Carney îi spuse că nu se bagă și îl ocărî pentru proasta lui decizie. Și rămase ferm pe poziție timp de două
săptămâni, până la data jafului, când smardoii lui Chink Montague veniră la magazin în căutarea lui Freddie.
*
Toată presa vuia în legătură cu jaful. A trebuit să-l întrebe pe Rusty ce semnificație are ziua de 19 iunie și a intuit corect, era o chestie cu rădăcini rurale.
— E data la care sclavii din Texas au aflat că sclavia a fost abolită, îl lămuri Rusty. Verii mei serbau această zi punând de câte o petrecere.
Să afli cu o întârziere de șase luni că ești liber nu prea e motiv de sărbătoare. Mai curând, e o atenționare că ar trebui să citești ziarul de dimineață.
Carney citea în fiecare zi Times, Tribune și Post, să fie la curent cu ultimele știri, le cumpăra de la standul amplasat la colțul străzii.
JAFUL DE LA HOTELUL THERESA
HARLEMUL NEGRU NĂUCIT DE
ÎNDRĂZNEȚUL JAF DIN ZORI DE ZI
Curcanii au blocat traficul în fața hotelului până după prânz. Acum pe trotuarul din față se derula un altfel de spectacol – detectivii și agenții de asigurări intrau și ieșeau în fugă, iar ziariștii și amicii lor pozări încercau să
obțină bomba zilei. Carney se văzu silit să-și bea cafeaua la bufetul slinos situat ceva mai încolo.
Clienții magazinului de mobilă veneau cu tot felul de zvonuri și teorii. Au năvălit cu automatele și Am auzit că ar fi împușcat cinci persoane și E mâna Mafiei italiene, vrea să ne pună la punct. Chestia din urmă era găselnița naționaliștilor negri de pe Lenox Avenue, care-și înfoiau mușchii pe estrade improvizate. De-aia au ales să ne-o tragă pe data de 19 iunie.
Ziarele scriau că nimeni n-a fost ucis. Dar cu siguranță că unii s-au căcat pe ei de frică. Carney o sună pe mătușă-sa, să se asigure că Freddie n-a fost implicat – auzise că Freddie s-ar fi întors acasă – dar nu-i răspunse nimeni.
Jaful a avut loc în zorii zilei de miercuri. Oamenii lui Chink apărură în magazin a doua zi, în jurul amiezii. Rusty exclamă indignat „Hei!“ când unul
din ei îl îmbrânci din calea lui. Cei doi dădură buzna scormonind cu privirea în jur, de-ai fi zis că-s doi evadați din liga de wrestling care și-au tras pe ei niște costume. Sacourile maronii le acopereau antebrațele, aveau nodul cravatei slăbit, iar la subraț li se ițeau cercuri uriașe de sudoare. N-am nici o datorie, fu primul gând al lui Carney. Iar al doilea: Poate că, totuși, am.
Îi făcu semn lui Rusty să dispară și închise ușa biroului. Tipul cu colțurile mustății arcuite în sus avea o cicatrice adâncă din colțul buzei până în mijlocul obrazului, de parcă s-ar fi zbătut să scape din undița unui pescar.
Privi lung canapeaua, dar nu se așeză, de parcă, așezându-se, ar fi încălcat protocolul și asta ar fi ajuns la urechile șefului mare. Celălalt avea țeasta în formă de bilă rasă, acoperită de broboane de sudoare și sprâncenele pensate ca o femeie. El era cel care vorbea mai mult.
— Ești Ray Carney?
— Bun venit la magazin! Doriți vă remobilați camera de zi? Sau doriți un coltar?
