— Ia să vedem de se agită lumea, le spusese mătușa Millie.
Îi dusese la Thomforde’s12, să le facă cinste cu înghețată servită într-un pahar înalt, cu suc. Carney nu-și mai amintea ce sărbătoriseră, acum erau pe drumul de întoarcere spre casă. Mulțimea din fața copertinei albastre a Hotelului Theresa a atras atenția mătușă-sii. Tineri purtând uniforma hotelului îi puneau la punct pe băgătorii de seamă, iar apoi a apărut marele autocar. S-au apropiat să vadă și ei despre ce-i vorba.
12 Celebră cofetărie care a funcționat în Harlem între anii 1903 și 1983, situată pe 125th Street.
Covorul roșu din fața acestui Waldorf al Harlemului era scena unor spectacole zilnice, uneori chiar de ceas cu ceas, oferind ba priveliștea unui campion de box la categoria grea salutându-și fanii în timp ce urcă într-un Cadillac, ba a unei cântărețe de jazz vlăguite ce țâșnește dintr-un taxi Checker la ora trei dimineața, suduind și blestemând în draci. Segregația rasială fusese înlăturată la Theresa în 1940, când evreii și italienii din cartier au fost depășiți numeric de către negrii din Sud și indienii din Vest.
Toți cei sosiți la oraș trecuseră prin greutăți de un fel sau altul.
Conducerea hotelului n-a avut de ales, a trebuit să-și deschidă larg porțile, iar negrii înstăriți n-au avut nici ei de ales, au trebuit să rămână acolo dacă
doreau să se bucure de lux. Toți sportivii de culoare și toate vedetele de cinema, toți cântăreții și oamenii de afaceri celebri cinau în Salonul Orhideelor și organizau serate în Sala de Bal Orizontul. Pe ferestrele Orizontului, situate la etajul doisprezece, se zăreau, într-o parte, luminile de pe Podul George Washington, în partea opusă Podul Triborough, iar la sud străjuia Empire State Building. Erai în al nouălea cer. Sus acolo locuiau Billy Eckstine13, Dinah Washington14 și Ink Spots15. Așa se vorbea.
După-amiaza petrecută la Thomforde’s cu mătușă-sa a coincis cu revenirea orchestrei lui Cab Calloway. O firmă de relații publice – sau vreunul dintre portarii plătiți de un tabloid – vânduse pontul fotografilor, să provoace tevatura cuvenită. Numele șefului orchestrei acoperea cu litere mari, albe, laturile uriașului autocar de turneu, pătate discret acolo unde țopârlanii albi din Sud, de la coada vacii, aruncaseră în ei cu ouă; ar fi putut fi și mai rău.
Spectatorii se apucară să țipe când muzicanții pășiră pe trotuar spilcuiți și eleganți în costume albastru-pal, cu ochelari de soare cu lentile ovale.
Freddie li se alătură – de mic îl impresionau țoalele fistichii. Cab ajunse mai târziu, pe seară. Avea în Washington o iubită cu un talent deosebit pentru un mic dejun frust și alte plăceri matinale sau, cel puțin, așa se spunea.
Orchestra intră în hol în șir indian, de-ai fi zis că se fandosesc pe scenă, fiindcă și astfel se dădeau în spectacol ca în fiecare concert de seară, etalându-și extravaganța, afirmând desăvârșirea rasei negre. Odată terminat acest spectacol, publicul se risipea și liniștea se așternea pe trotuar până
când apărea următoarea celebritate. Mătușii Millie îi plăcea să citească
articolele despre Hotelul Theresa din rubricile mondene: Aflăm că un craidon cu glas catifelat a iscat un tărăboi la fabulosul Hotel Theresa cu una 13 Celebru cântăreț de jazz de culoare (1914-1993).
14 Celebră cântăreață de jazz, blues și rhythm and blues (1924-1963), considerată cea mai populară cântăreață de culoare a anilor 1950.
15 Grup vocal de jazz popular în anii 1930-1940.
dintre frumusețile șatene de la Savoy. Se pare că soția lui a dorit să-i facă o surpriză de ziua lui și i-a stins toate lumânările de pe tortuleț… După
moartea maică-sii, Carney locuise câțiva ani împreună cu mătușă-sa și Freddie. Se afla în bucătărie când mătușa Millie s-a pornit să guițe văzând reportajul din Courier despre sosirea orchestrei lui Calloway, chiar dacă
relatarea aia o nedumerea.
— Parcă n-au fost totuși sute de oameni, nu?
În seara când Carney a semnat contractul de chirie a spațiului pentru magazin, studioul cinematografic 20th Century Fox a prezentat, la hotel, premiera filmului Carmen Jones16. Pe Seventh Avenue, cale de trei intersecții, fasciculele reflectoarelor uriașe ba coborau, ba își schimbau brusc direcția.
Claxoanele din traficul de pe 125th Street iscau o hărmălaie densă ca melasa, iar curcanii gesticulau furioși în intersecții. Lumina albă de după colț era atât de strălucitoare, încât ai fi crezut că s-a crăpat pământul și asiști la o erupție miraculoasă. Noul aranjament al lui Carney cu Salerno Properties Inc. Nu s-a bucurat de cine știe ce atenție. N-a ajuns în ziare, dar lui îi plăcea să creadă că, în felul lui, a fost și acesta un eveniment crucial. Ca și cum toate luminile alea în cinstea lui ar fi fost aprinse.
În aceste zile, rar se mai petreceau evenimentele notabile pe trotuar.
Hotelurile din centru și-au dat seama că vor avea profit dacă deschid ușa clienților de culoare, iar anii de paranghelii sordide, jocurile de noroc de la miezul nopții și găinăriile vânate de presa de scandal au diminuat reputația hotelului. La bar aveai șanse să stai cot la cot mai degrabă cu un pește sau cu o parașută decât cu Joe Louis sau cu vreo mare cucoană a societății de culoare. Cafeneaua unde odinioară Adam Clayton Powell Jr.17 le fermeca pe chelnerițe a fost cumpărată de Chock Full o’Nuts. Cafeaua era mai bună, ca și haleala, așa că lui Carney nu i se părea cine știe ce mare pierdere. Rămânea, totuși, Hotelul Theresa, cartierul general al negrilor, iar cele douăsprezece etaje ale lui le ofereau mai multe posibilități și grandoare decât și-ar fi imaginat vreodată părinții și bunicii lor.
Să jefuiești Hotelul Theresa era ca și cum te-ai pișa pe Statuia Libertății.
Era ca și cum l-ai droga pe șest pe Jackie Robinson18 în seara dinainte de 16 Ecranizare (1954) a musicalului lansat pe Broadway în 1953, bazat pe muzica operei Carmen de Bizet și un libret compus de Oscar Hammerstein. Din distribuția exclusiv afro-americană a filmului au făcut parte Harry Belafonte și Dorothy Dandridge.
17 Om politic și pastor de culoare (1908-1963), reprezentant al Harlemului în consiliul local newyorkez.
18 Celebru jucător de baseball (1919-1972), primul jucător de culoare acceptat în campionatul american de baseball.
marea finală a campionatului de baseball.
— Fir-ar să fie, măi, Bill! se răsti Sandra.
Pe una dintre sobe ardea ceva mocnit și pe fereastră pluti spre sala de mese fumul cenușiu, mirosind a unsoare.
— Am înțeles, șefa! răspunse bucătarul ocolindu-i privirea.
Sandra era descurcăreață, fie că se ocupa de personalul din bucătărie ori cu clienții exagerat de atenți cu ea. La urma urmei, perioada cât a dansat la Apollo a fost o lecție în materie de masculi feroce. Dacă ținem de cont de legendele brodate în jurul distracțiilor nocturne de acolo, probabil că
bărbații îi făceau cinste cu câte un pahar la barul de pe cealaltă parte a holului, pe vremea aia toată lumea o freca la greu. Îi aprindeau câte o țigară
însoțind-o cu promisiuni anoste. Carney a întrebat-o într-un rând de ce s-a lăsat de dans.
— Drăguțule, i-a răspuns ea, Dumnezeu te anunță când a sosit momentul să te oprești, și tu asculți de el.
Și-a dat jos tocurile înalte și a trecut la șorț, dar nu putea părăsi 125th Street – pe fereastră se vedea și Apollo.
În dimineața de după propunerea lui Freddie, de la Nightbirds, cuvintele Sandrei îi părură lui Carney pline de înțelepciune: e bine să-ți cunoști limitele. Adică: Chiar dacă ar fi suficient de șmenar pentru propunerea făcută de văru-său, n-are cunoștințe capabile să prăduiască Hotelul Theresa.
Sunt trei sute de camere, cine știe câți clienți își depozitează valorile și banii în seifurile din spatele recepției – n-ar ști ce să facă cu prada. Și nici omul lui, Buxbaum, mai din vale, de pe Canal. Ar face infarct dacă l-ar vedea intrând cu așa marfă.
Sandra îi reumplu ceașca, dar el nu observă. Carney era doar nițel pungaș
când era vorba să fie șmenar, și în fapt, și ca aspirație. Putea justifica vreo bijuterie sau un aparat electronic adus ocazional la magazin de către Freddie sau alte figuri din zonă. Nimic major, ce ar atrage atenția nedorită
