— A, nu face nimic. Haideți să vă fac un tur de magazin, le propuse Carney.
Să nu mimezi interesul după un pahar cu apă ar fi un gest lipsit de politețe.
E greu să faci turul exponatelor când unul din parteneri rămâne înțepenit locului, gâfâind din greu. Soțul se trăgea îndărăt de fiecare dată când se apropia prea mult de vreun produs, ca și cum apropierea de el i-ar fi smuls banii din buzunar. Lui Carney îi veniră în minte zilele când totul era atât de scump și, în același timp, atât de necesar, cu el și Elizabeth croindu-și drum prin lume ca tineri proaspăt căsătoriți. Avea deja magazinul, proaspăt zugrăvit; în afară de ea, toată lumea era convinsă că n-o să facă nici o brânză
cu el. La sfârșitul zilei, când ea îi era reazemul și-i spunea că o să se descurce, își storcea creierii să priceapă toate chestiile ciudate pe care i le oferea ea. Nu știa cum să-i eticheteze mărinimia și încrederea.
— Structura modulară face locuibil fiecare centimetru pătrat din cameră, spuse Carney.
Trâmbiță virtuțile noii canapele demontabile produse de Argent’s, în care el unul chiar credea – uitați, noul finisaj al tapițeriei și picioarele subțiate la capăt creează senzația că plutește în aer – în timp ce mintea îi stătea la cu totul altceva. Tinereii ăștia și strădaniile lor! Actorii fac asta seară de seară, își zise-n sinea lui, iar cei mai buni își rostesc replicile trecând prin ciur ciondăneala de aseară sau amintindu-și brusc că au de plătit o factură la vederea unui bărbat din rândul cinci, care seamănă izbitor cu tipul de la bancă. Ar trebui să vii la spectacol în fiecare seară ca să-ți poți da seama de vreo bâlbă din jocul lor. Sau să fii și tu membru în trupa respectivă, să-ți înduri propriile rătăciri și revelații. Își spuse că-i tare greu să pornești la drum în acest oraș când n-ai pe nimeni să te ajute…
— Ia să văd, zise doamna Williams. Vreau doar să văd cum mă simt așezată
o clipă.
Apăruse dintr-odată lângă ei. Acum toți trei stăteau în fața canapelei Argent, cu pernele ei turcoaz îmbiindu-i ca apa răcoroasă într-o zi caniculară.
Doamna Williams îl ascultase atentă în timp ce-și sorbea apa. Își scoase pantofii și se întinse de-a curmezișul brațului arcuit de pe partea stângă, închise ochii și suspină.
S-au înțeles asupra unui avans mai mic decât cel obișnuit, cu un sistem generos de plată în rate. Lui Carney i se păru grotescă toată scena asta.
Încuie ușa în urma lor după ce terminară semnarea hârtiilor, ca nu cumva să
revină și să-i spună că s-au răzgândit. Seria Metropolitan lansată de Argent’s era o investiție solidă, cu pernele ei bucle tratate chimic și cu umplutura gonflabilă, votată drept cea mai confortabilă de către patru din cinci participant la sondajul efectuat fără menționarea producătorilor. Avea să
țină mult, pe măsură ce după un copil va urma altul. Îi părea bine că nu apucase să-i spună nici lui Rusty, nici lui Elizabeth că vrea să renunțe la plata în rate.
Rusty își terminase programul și el rămăsese singur. Era pe minus după
toți banii cheltuiți în ziua aceea. Nu știa cu ce-o să-și plătească chiria, dar mai erau destule zile până atunci. Nu se știe niciodată. Televizoarele sunt șic, iar tinerii ăștia sunt un cuplu drăguț și îi cade bine să facă pentru ei ceea ce n-a făcut nimeni pentru el în tinerețe: să le dea o mână de ajutor. „Oi fi eu falit, dar nu și șmenar“, își zise în gând, ca de atâtea alte ori în situații ca aceea de acum. Când se simțea ca acum. Istovit și un pic disperat, dar și mărinimos. Stinse luminile.
DOI
— Aaa, Ruby… da. Era drăgălașă, spuse Elizabeth. Îi întinse cana cu apă și urmă: Jucam volei împreună.
În istoria relației lor, Elizabeth îsi aducea aminte de fiica cucoanei răposate, dar nu ținea minte nimic, din anii de școală, despre bărbatul cu care s-a măritat. Carney și nevastă-sa participau împreună la orele de biologie și educație civică și, într-o zi de joi, pe o ploaie torențială, el a adăpostit-o cale de patru străzi sub umbrela lui, abătându-se de la traseul obișnuit.
— Ești sigur că așa a fost? îl întrebă ea. Credeam că am fost cu Richie Evans.
Memoria ei din adolescență îi aloca un spațiu gol, ca acela care rămăsese după ce decupase o păpușă din hârtie pentru May. Carney își zise că într-o bună zi o să ticluiască el o replică la felul ei de a-l tachina:
— Nu-i vina mea că tu erai tu.
La cină aveau pui Co-Co. Rețeta era preluată din McCall’s8, dar May îi stâlcea pronunția în co și așa îi rămase numele. Nu era cine știe ce –
principalul condiment era pesmetul – dar lor le plăcea.
— Ce ne facem dacă fetiței nu-i place puiul? l-a întrebat Elizabeth într-o seară.
— N-are cum să nu-i placă, a răspuns el.
Le mergea bine în trei, doar instalațiile sanitare erau varză. Copilul aflat pe drum ar putea schimba dinamica familiei. Deocamdată încă se puteau delecta din plin cu felul de mâncare gătit de Elizabeth, având, astă-seară, ca garnitură, orez și mâncărică de fasole verde, cu șuvițe discrete de costiță
afumată plutind la suprafață.
May strânse între dinți o păstaie de fasole, s-o terciuiască, jumătate îi intră
în gură, iar restul nimeri pe baveta ei cu buline. Sub scaunul ei înalt, linoleumul era plin de pete. May semăna cu maică-sa și cu bunică-sa, cu ochii ei mari, căprui, ca al femeilor din familia Jones, care cuprindeau totul cu privirea, dar nu te lăsau să citești în ei mai mult decât îți permiteau. Le moștenise și voința impenetrabilă, de catâr. Iote cum se uită la fasole.
8 Revistă americană dedicată femeilor, fondată de James McCall în anul 1873, care a atins cota maximei popularități la începutul anilor 1960. Ultimul număr a apărut în anul 2002.
— Alma a plecat acasă mai devreme? întrebă Carney.
Cum Elizabeth era obligată să stea la pat, maică-sa trecea pe la ei aproape zilnic, s-o ajute în gospodărie. Le era de mare ajutor cu May, chiar dacă la bucătărie nu prea le era de folos. Deși cina nu fusese unul dintre cele mai grozave feluri de mâncare ale neveste-sii, ceva special, fusese gustoasă, ceea ce înseamnă că Alma nu avusese nici o contribuție la pregătirea ei. Mama lui Elizabeth gătea în maniera în care făcea totul, condimentând mâncarea cu o doză strașnică de răutate. În bucătărie, răutatea i se vădea pe limbă.
— I-am spus că azi n-am nevoie de ea, spuse Elizabeth – era și ăsta un eufemism pentru faptul că Alma prea își bagă nasul în toate și că Elizabeth avea nevoie să se răcorească nițel după ce îi sărise țandăra.
— N-ai muncit prea mult?
— M-am dus până la magazin și-atât. Am simțit nevoia să ies.
N-o să facă tărăboi pe chestia asta. După ce ea a leșinat cu o lună în urmă, doctorul Blair i-a spus să-și ia o pauză de la lucru, să stea mai mult culcată.
Să-și lase trupul să se dedice evenimentului iminent. Nu era în firea ei să
stea inactivă. Era cu atât mai fericită, cu cât avea mai mult de smotru. Se resemnase că o așteaptă câteva luni de plictiseală, dar gândul ăsta o scotea din minți. Cicăleala continuă a Almei nu făcea decât să-i înrăutățească
situația.
