El schimbă subiectul. Îi povesti că la magazin a fost liniște și pace toată
ziua, mai puțin la sfârșitul programului.
— Locuiesc în Lenox Terrace. Tipul mi-a zis că, din câte știe, mai au la vânzare câteva apartamente cu trei dormitoare.
— Cât ne-ar costa?
— Nu știu, dar mai mult decât plătim acum. Mă gândesc să merg, să arunc o privire.
Nu mai adusese în discuție de mai bine de două săptămâni ideea mutării.
Nu strica să-i mai ia pulsul. Unul dintre motivele pentru care Alma îi tot pisa la cap era mărimea apartamentului lor și, de data asta, Carney îi dădea dreptate. În ochii soacră-sii, micuțul lor apartament era tot unul dintre acele lucruri ce demonstrau că fiică-sa se mulțumise în viață cu mai puțin decât merita.
Alma folosea se mulțumise tot așa cum cei mai puțin politicoși ar folosi jigodie, ca pe o daltă cu care să forțezi deschiderea unui anumit sentiment.
Elizabeth se mulțumise cu o slujbă la agenția de turism după toate manevrele abile ale părinților ei de a o promova, de a face din ea un medic de culoare sau un avocat de culoare integru. Rezervări la hotel, rezervări la curse aeriene – nu asta își doriseră s-o vadă făcând.
Se mulțumise cu Carney, asta e limpede. Cu familia lui. Din când în când, lui
Carney încă îi răsunau în urechi cuvintele lui socru-său, „vânzătorul ăla de covoare”. Elizabeth își adusese părinții la magazin, să se dea mare, în ziua când s-a întâmplat să sosească un transport de covoare de la Moroccan Luxury. Covoarele arătau superb, se vindeau rapid, dar transportatorii din ziua aceea erau mahmuri și arătau ca dracu’ – cam așa erau ei de obicei – și, văzându-i cum fac vânt covoarelor pe jgheab, spre subsol, domnul Jones a bombănit: „Ce-i ăsta, vreun negustor de covoare?” Asta deși era la curent cu gama bunurilor de larg consum comercializate de Carney, toate de cea mai bună calitate. Dacă mergeai într-un magazin de albi din centru, găseai aceeași marfă, Moroccan Luxury se vindea peste tot. Fără a mai pune la socoteală că, la urma urmei, ce-i rău în a vinde covoare? Era o activitate mai onorabilă decât evaziunea fiscală în materie de taxe locale practicată de domnul Jones, oricât ar fi încercat acesta să cosmetizeze realitatea.
Iar scumpa lor Elizabeth s-a mulțumit cu un apartament întunecos, cu o fereastră din spate care dădea spre un puț de aerisire și cu o fereastră din față situată în diagonală față de linia 1 a trenului aerian. Dintr-o parte pătrundeau mirosuri bizare, din cealaltă huruitul trenurilor, iar asta la toate orele. Era împresurată de toate elementele de care încercaseră s-o ferească
toată viața. Sau măcar s-o păstreze în cvartalul lor, pe Strivers’ Row9, unde fusese crescută de Alma și Leland Jones, una dintre cele mai frumoase secțiuni din Harlem, însă o insuliță și-atât – era de-ajuns să dea colțul străzii pentru ca locatarii ei să-și aducă aminte că se numără și ei printre alții, nu deasupra altora.
Te obișnuiești cu metroul. Tot timpul spunea chestia asta.
Carney nu era de acord cu evaluarea făcută de Alma vecinilor, însă, într-adevăr, dintre ei toți, Elizabeth merita o locuință mai bună. Asta de-acum era prea aproape de standardul cu care crescuse el.
— Nici o grabă, spuse Elizabeth.
— Ar putea să-și aibă și copiii camerele lor.
În apartament era zăduf. Pe durata odihnei la pat, adesea rămânea toată
ziua în capot; de ce nu? Era una dintre puținele plăceri care-i mai rămăseseră. Își purta părul strâns în coc, dar unele șuvițe i se desprindeau rebele și i se lipeau pe fruntea transpirată. Era obosită, cu pielea îmbujorată
sub maroniul obrajilor. Tenul îi licărea în acele clipe ca și lui Ruby în dimineața aceea și o revăzu cu ochii minții în după-amiaza ploioasă, adăpostindu-se sub umbrela lui: cu ochii migdalați, căprui-închis sub genele ei lungi, delicată în puloverul roz, tricotat, cu colțurile buzelor arcuite în sus 9 În traducere literală, Strada Aspiranților.
în timp ce-i spunea una dintre glumele ei ciudate. Fără să-și dea seama de impactul ei asupra altora.
— Poftim? făcu Elizabeth.
— Nimic.
— Nu te mai uita așa la mine, zise ea. Fetele pot împărți camera.
Își pusese în gând că o să nască o fetiță. De cele mai multe ori avea dreptate, așa că și cu propunerea asta de jumi-juma etala oarece îndrăzneală.
— Ia-i Co-Co-ul de la gură și-ai să vezi ce-i mai place să-mpartă cu altul.
Ca să demonstreze că are dreptate, se aplecă și smulse o bucățică de pui de pe farfuria lui May. Ea se porni să urle până când el îi vârî dumicatul în gură.
— Abia ce mi-ai povestit că ai avut o zi slabă și te păli cheful de mutare. Ne descurcăm noi. Putem aștepta până când o să ne permitem. Nu-i așa, May?
May zâmbi, cine știe de ce. Era vreo manevră premeditată, în genul fetelor Jones. Când Elizabeth se sculă să pregătească baia fetiței, Carney îi spuse:
— Trebuie să ies un pic.
— Iar a apărut Freddie?
Ea îi atrăsese atenția asupra faptului că iese doar când are câte o întâlnire cu văru-său. El a încercat să schimbe placa o vreme, dar până la urmă a renunțat.
— Mi-a transmis prin Rusty că vrea să mă vadă.
— Cu ce se mai ocupă?
Freddie se arăta arar. Dumnezeu știe în ce s-o mai fi vârât. Carney ridică
din umeri și le sărută la despărțire. Duse gunoiul afară, lăsând în urma lui o dâră de unsoare până pe trotuar.
*
Carney făcu un ocol mare până să ajungă la Nightbirds10. Avusese parte de una din zilele alea care îl făceau să-și dorească să viziteze clădirea aia.
Primele zile toride ale anului erau o repetiție pentru vara care avea să vină.
Rugina îi cuprinsese nițel pe toți, dar vara se întorcea și cu toții își aveau rolișorul în simfonie și în solo-urile repartizate. La un colț, doi gabori albi puneau la loc capacul unui hidrant înjurând de mama focului. Puradeii se jucau de câteva zile țopăind în jetul de apă. Pe balustradele scărilor de incendiu erau întinse la uscat pături jerpelite. Pe pridvoare se înghesuiau bărbați în maiouri, beau bere și dansau pe gălăgia ce se revărsa din 10 Păsările de noapte, în traducere literală.
