tranzistoare, iar DJ-ii interveneau brusc între cântece, ca prietenii puși pe dat sfaturi proaste. Făceau orice ca să-și amâne întoarcerea în odăile înăbușitoare, cu chiuvetele lor hârbuite și cu hârtiile lipicioase, de prins muște, care le aduceau aminte de locul pe care-l ocupau în univers. Nevăzuți pe acoperișuri, locatarii plajelor de smoală arătau cu degetul spre podurile luminate și avioanele ce zburau în noapte.
În ultima vreme avuseseră loc mai multe jafuri stradale, unei cucoane vârstnice care se întorcea de la cumpărături i-au dat la cap, era genul de știri care o îngrijorau pe Elizabeth. Pomi spre Riverside Drive pe un drum luminat ca lumea. Ocoli Tiemann Place și ajunse în dreptul blocului. Luna asta Carney alesese clădirea de pe Riverside de la numărul 528, una din cărămidă roșie, cu cinci etaje și niște cornișe albe sofisticate. Șoimii sau uliii de pe marginea acoperișului priveau siluetele umane de dedesubt. De-o vreme îi plăceau apartamentele de la etajul trei sau mai sus de-atât, de când cineva îi precizase că de la înălțime poți vedea dincolo de pomii din Riverside Park. La asta nu se gândise. Așadar: apartamentul ăla de la etajul trei, de pe Riverside, un stup confortabil, cu șase camere, o sufragerie adevărată și două băi. Cu un proprietar care închiria locuințe negrilor.
Rezemat de pervaz, o să privească râul în seri ca asta, lăsând în spate orașul, de parcă nici n-ar exista. Freamătul și vaierul oamenilor și al betonului. Sau orașul ar exista, s-ar ridica împotriva lui, însă Carney l-ar respinge cu tăria lui de caracter. I-ar face față.
Riverside, locul unde Manhattan, în sfârșit, sleit de puteri, nu-și mai putea întinde mâinile lacome dincolo de parc și de divinul Hudson. Într-o bună zi va locui și el pe Riverside Drive, în această zonă liniștită, în pantă. Sau cu vreo douăzeci de străzi mai la nord, într-unul din noile blocuri uriașe, pe la etajul zece-unsprezece. Toate familiile din spatele ușilor dintre el și ascensor, prietenoase sau nu, vor împărți același spațiu, la fel de bun sau de rău, de pe același etaj. Sau, poate, la sud, spre 90th Street, într-o clădire impunătoare, de la începutul secolului trecut, sau într-o fortăreață de calcar de pe lângă 105th Street sau cam pe-acolo, una care se ghemuiește ca o bătrână broască puturoasă. Asta dacă dă lovitura. Carney ieșea seara la prospectat, cerceta din diferite unghiuri conturul clădirilor, traversând strada și examinându-le de jos în sus, încercând să-și imagineze priveliștea de la asfințitul soarelui, ochind câte un edificiu, iar apoi un apartament din interiorul acestuia. Cel cu storuri albastre sau cel cu jaluzeaua coborâtă pe jumătate, cu șnurul atârnându-i ca un gând neterminat. Cu ferestre batante.
Sub streșinile alea largi. Imagina tot felul de scenarii: șuierul radiatorului, pata de apă din colțul tavanului, unde bețivanul de deasupra a uitat să
închidă robinetul de la baie, iar proprietarul n-o să intervină nicicum, dar tot
e bine. E fain. Îl merită. Asta până când se sătura de un loc și îsi relua vânătoarea, în căutarea altui apartament demn de atenția lui, mergând pe bulevard în sus și-n jos.
O să vină ziua când o să aibă banii.
La Nightbirds atmosfera era întotdeauna ca la cinci minute după o discuție aprinsă, fără ca nimeni să știe ce s-a întâmplat. Toată lumea stătea în colțul neutru al ringului, reproducând knockouturile, loviturile sub centură, și inventând parade tardive. Nu știai de la ce a început totul sau cine a câștigat, pentru că nimeni nu voia să discute despre asta, totul se rezumă la priviri aruncate în treacăt și pumni în care se plămădește râca. În vremurile ei de glorie, spelunca asta fusese un depozit de comerț ordinar – la o masă ședeau tot felul de escroci, la altă masă ședeau șefii lor, printre ei mișunau țuțerii.
Ora închiderii era ora secretelor păstrate cu sfințenie. Ori de câte ori privea peste umăr, Carney se încrunta la vederea spectacolului abject. Bere Rheingold la halbă, neon Rheingold montat în două-trei locuri pe pereți, fabrica de bere încerca să pătrundă pe piața negrilor. Crăpăturile din tapițeria de vinilin roșu a banchetelor erau suficient de rigide și ascuțite ca să-ți taie pielea.
Carney trebuia să recunoască: locul e mai puțin periculos de când cu schimbarea conducerii. Orașul lui taică-său era pe cale de dispariție. Anul trecut, Bert, noul proprietar, a schimbat numărul telefonului public, subminând, astfel, o grămadă de afaceri și alibiuri dubioase. Pe vremuri, tipii terminați așteptau încovoiați, abătuți, apelul care să le schimbe soarta în bine. Bert a instalat un ventilator nou în tavan și a dat 9 afară meseriașele.
Pe pești i-a lăsat în pace, dădeau bacșișuri grase. A dat jos de pe perete ținta de darts, misterul acestei modificări fiind elucidat când Bert le-a explicat că
unchiu-său „și-a pierdut un ochi în armată.“ în locul ei a agățat o poză cu Martin Luther King Jr., iar conturul obiectului anterior s-a păstrat sub forma unui halou soios.
Câțiva dintre clienții obișnuiți s-au cărăbănit în barul situat ceva mai încolo, dar Bert și Freddie s-au împrietenit rapid, Freddie fiind, de felul lui, expert în evaluarea condițiilor de pe teren și adaptarea la împrejurări. Când Carney a intrat în local, văru-său tocmai discuta cu Bert despre rezultatele curselor de cai din ziua aceea.
— Ray-Ray, îl salută Freddie îmbrățișându-l.
— Ce mai faci, Freddie?
Bert dădu scurt din cap și deveni surdomut, prefăcându-se că verifică dacă
mai e destulă secărică la bar.
Carney constată cu ușurare că Freddie arată înfloritor. Purta o cămașă cu mâneci scurte, o combinație de portocaliu cu dungi albastre, și o pereche de
pantaloni largi, negri, din scurta perioadă de-acum câțiva ani când făcuse pe ospătarul. Dintotdeauna fusese suplu și, când nu-și purta de grijă, ajungea rapid de-a dreptul costeliv. „Ia te uită la băiețeii mei slăbănogi”, le spunea mătușa Millie când se întorceau de la joacă. Când Carney nu-și vedea vărul însemna că Freddie e plecat de la maică-sa. El locuia pe mai departe în vechea lui cameră. Iar ea avea grijă de el, să nu uite să mănânce.
Erau veri, dar lumea credea că-s frați, deși se deosebeau prin numeroase trăsături de personalitate. Ca, de pildă, bunul-simț. Pe care Carney îl avea.
Lui Freddie, bunul-simț tindea să-i cadă printr-o gaură din buzunar – nu-l avea la purtător un timp prea îndelungat. Bunul-simț îți dicta, de pildă, să nu te bagi în afacerea cu loteria ilegală a lui Peewee Gibson. Și îți mai dicta că, dacă te-ai băgat, e în interesul tău să nu dai cu mucii în fasole. Freddie făcuse însă și una, și alta, și totuși scăpase cu degetele întregi. Norocul îi suplinise lipsurile.
Freddie o scăldă în legătură cu locurile pe unde bântuise.
— Mai un pic de muncă, mai un pic de conviețuire.
La el, munca era o chestie oneroasă, iar conviețuirea însemna o femeie cu o slujbă decentă, credulă, fără aptitudini de detectiv când era vorba de anumite indicii.
— Cum mai merge magazinul?
— O să-și dea drumul.
S-au pus pe sorbit bere. Freddie își manifestă entuziasmul față de localul din josul străzii, cu specific sudist, adresat negrilor. Carney așteptă să-l audă
ajungând la ce are de gând să mai pună la cale. Poliloghia ținu tot atât cât melodia aia afurisită a lui Dave „Baby“ Ortez la tonomat, cu orga zgomotoasă
și maniacală. Freddie se aplecă spre el.
— Ți-am mai vorbit din când în când despre cioroiul ăsta – Miami Joe?
— Cu ce se ocupă, o loterie ilegală?
— Nț, e gagiul ăla de umblă în costum mov. Cu pălărie.
Carney își zise că, poate, și-l amintește. La urma urmei, costumele mov nu erau o raritate în cartier.
Freddie îl lămuri că Miami Joe nu se ocupă de loterie, ci de jafuri. Anul trecut, de Crăciun, a furat, în Queens, un camion întreg de aspiratoare Hoover.
— Cică el ar fi dat și lovitura de la Fisher.
— Care?
— A spart un seif de la Gimbels11, îi explică Freddie, ca și cum Carney ar fi 11 Lanț de magazine universale care a funcționat în SUA între anii 1887-1997.
trebuit să știe.
De parcă ar fi fost abonat la Criminal Gazette sau la cine știe ce. Freddie se arătă dezamăgit, dar continuă să-i înalte osanale lui Miami Joe. Era chitit să
