Sosi și luna august. Carney nu știa dacă s-a încheiat povestea, dacă Van Wyck a terminat cu el. Tranzacția era încheiată, a curs sânge de ambele părți, a existat o escaladare a necazurilor – de obicei, aceste lucruri puneau capăt unui război între clanuri rivale și păreau să fi încheiat ostilitățile și în cazul de față. La urma urmei, domnul Van Wyck a obținut ce și-a dorit.
Carney n-a mai putut dormi mult timp după aceea, dar în fiecare dimineață
o găsea pe Elizabeth în pat, lângă el, copiii chirăiau pe hol, lumea îi era intactă. Deocamdată. Când Pepper a venit să-și ia fotoliul rabatabil, Carney i-a cerut părerea, oare s-a terminat tămbălăul? Pepper pierduse din greutate în timpul convalescenței, dar își păstrase aplombul malițios:
— Dacă nu s-a terminat, n-aș vedea cu ochi buni chestia asta.
Carney sosi pe Barclay colț cu Greenwich. În intersecție, un taxi al companiei Checker bușise din lateral spatele unui automobil verde și șoferii săriseră din mașini să vocifereze unul la celălalt. Doi gagii albi, cu fețele
congestionate, purtându-se ca doi maimuțoi din junglă. Înaintă de-a lungul gardului de placaj de pe Barclay, unde era mai multă liniște. Afișul lipit pe gardul din jurul construcției conținea anunțul IMOBILIARE VAN WYCK: CONSTRUIM VIITORUL. O macara galbenă, uriașă ridica în aer o secțiune zdravănă de țeavă din oțel. Aceasta se hâțână ca un practicant al surfingului și dispăru sub nivelul gardului.
Carney se apropie de ferestruica decupată în placaj. Întotdeauna le considerase o sursă de distracție pentru copii – May niciodată nu-i lăsa să
treacă pe lângă vreuna fără să-l pună s-o ridice, să arunce o privire lucrării ascunse. Iată-l acum și pe el lipindu-și nasul de geam. Fundația avea o adâncime de patru etaje, era mai adâncă decât cele pe care le văzuse la viața lui. O fi cu parcare subterană? Sau trebuie să sapi atât de mult în zilele noastre ca să înalți acești zgârie-nori gigantici?
O chestie simplă, ce ține de fizică. Există deja o explicație pentru toată
mizeria și piatra extrasă de acolo. Dacă citești articolele despre proiectul consiliului local privitor la zona rezidențială Battery Park, afli că e nevoie de milioane de tone de pământ care să extindă îndeajuns suprafața insulei.
Trebuie să sapi tot mai adânc pentru a construi clădiri cât mai înalte, iar apoi să extinzi aria insulei, să poți înălța alte construcții. Toată treaba e mânărie pe față.
Peste drum, Blocul Companiei de Telefoane din New York se revărsa în toată splendoarea lui art deco, o palmă grațioasă, din granit, dată
parvenirilor din oțel și sticlă ce-l înconjoară. Construcțiile țărănești care ocupaseră anterior locul șantierului nu reprezentaseră o amenințare la adresa demnității lui. Șirul de clădiri comerciale cu două etaje fusese un vestigiu al vechiului centru. Carney se documentase: potrivit administrației financiare, Linus Van Wyck deținuse în proprietate trei dintre acestea, începând din anul 1961: Barclay Street, nr. 101, 103 și 105. Corporația Van Wyck le-a achiziționat pe 2 august 1964, la opt zile după moartea lui, în aceeași zi în care a cumpărat șase proprietăți adiacente de pe Greenwich.
Într-un an, în locul lor avea să apară o clădire cu birouri înaltă de cincizeci și șase de etaje, cel mai ambițios proiect IVW de până atunci. Dată în folosință
cu mult înainte de terminarea turnurilor World Trade Center, gata să profite de mega-proiectul situat cu o stradă mai la sud. World Trade Center va transforma orașul, dacă e să dai crezare reclamei făcute de Rockefeller și de ziarele din buzunarul lui Carney.
E bine să ajungi devreme. Nu trebuie să fii primul, conform filozofiei familiei Van Wyck, ci să observi ce urmează să se-ntâmple mai la vale.
Carney nu avea decât informațiile din arhive și pe cele obținute la mâna a doua, de la Freddie, ca să priceapă ce s-a întâmplat. Firma familiei plasează
niște proprietăți pe numele lui Linus, să fenteze fiscul – ascultându-l pe socru-său cum se bucură că dă țeapă guvernului, Carney și-a învățat lecția despre bogătani și cum trag și cu dinții de bani. Ca să-și primească alocația lunară, Linus semnează tot ce i se cere, iar împuternicitul controlează
situația recurgând la diferite spitalizări. Spargerea să fi vizat oare documentul care-i netezea calea spre libertate, iar bijuteriile să fi fost un bonus, să-l convingă pe Freddie să-l ajute? Sau Linus și-o fi dat seama pe ce-a pus mâna doar când a ajuns la Eagleton și a încercat să recurgă la șantaj? îl sună pe Tăticul Drăgălaș și îl amenință, o discretă extorcare combinată cu râca adunată din copilărie. Și a urmat supradoza – oare cum a schimbat asta lucrurile?
Să zicem că Pepper a avut dreptate și numerele din plic se referă la conturi bancare din străinătate. Judecând după momentul tranzacției de pe Greenwich Street, poate că IVW are nevoie de banii dosiți, să-și lanseze proiectul. Heart’s Meadow. Ambrose Van Wyck pune numerele conturilor într-o veche scrisoare de dragoste care îi amintește că, pentru fiul său, lucrurile ar fi putut evolua altfel. Îi amintește cum ar fi arătat viața lui Linus dacă i-ar fi plăcut femeile în locul bărbaților – și de toate lucrurile pe care băiatul ăsta și le-ar fi putut edifica sieși.
Poate că n-a fost vorba decât de o fotografie cu doi jucători de baseball, din 1941, cu Joe DiMaggio și Charley Keller. Face ceva bani dacă ești fan, pentru restul lumii nu înseamnă nimic.
Era ca și cum ar fi încercat să descifreze un mister din copilărie, cum ar fi, de pildă, de ce își lasă un tată băiețelul singur pe un taburet dintr-un bar prăpădit. Toți cei care cunoșteau povestea asta erau morți sau păstrau tăcerea. Rămâneau repercusiunile și încercările timide de-a înțelege momentul acela.
Un polițist aflat în patrulare îi potoli pe scandalagii. Șoferii furioși își văzură de drum și traficul se reluă în condiții normale. Carney își privi ceasul de mână. E timpul să pună capăt acestei povești.
Își propuse, cât mai e în centru, să revadă pentru ultima oară magazinul lui Aronowitz. De dragul vremurilor apuse. Văzuse protestele în presa locală.
Cetățeni mânioși mărșăluiau printre pubelele cu piese de radio până când tribunalul a decis împotriva lor.
FĂRĂ EXPROPRIERI PENTRU PROFIT PRIVAT. SALVAȚI CENTRUL. Erau rugăciuni ștanțate pe carton. Când coti pe Greenwich, Carney descoperi că a ajuns prea târziu. Totul fusese culcat la pământ.
Cartierul dispăruse, era ras de pe fața pământului. Pentru șantierul de la World Trade Center fusese demolat, ras, tot ce se întindea cale de patru străzi la sud de Blocul Telefoanelor din New York și patru străzi la est de
mizerabila autostradă West Side, inclusiv indicatoarele cu numele străzilor și semafoarele. Era consecința nefastă a unei bătălii distrugătoare. Toate intersecțiile cu Strada Radiourilor cea forfotitoare, depozitele de textile, magazinele de pălării de damă și standurile lustragiilor, bombele sordide, până și scobiturile din trotuar unde fuseseră fixate în beton șinele trenului aerian erau reduse la stadiul de moloz. Clădirile vechiului oraș se ițeau deasupra acestui loc distrus, a acestei răni uriașe.
Era ireal să-ți vezi orașul întors pe dos. Se simțise ireal în zilele protestelor, când violența îi făcuse străzile de nerecunoscut. În pofida celor văzute de America la știri, doar o câtime a comunității pusese mâna pe cărămizi, bâte și benzină. Distrugerile de-atunci nu se comparau cu ceea ce se întindea dinaintea lui acum, dar dacă ai înmagazina toată mânia, speranța și furia tuturor locuitorilor Harlemului și ai confecționa din ea o bombă, rezultatul cam așa ar arăta.
Bilele pentru demolări fuseseră mutate la locul viitoarelor distrugeri.
Câmpia devastată era presărată cu camioane și remorci care așteptau faza următoare – excavațiile. Mai mult noroi și mai multă piatră, pentru o insulă
mai extinsă și mai multe construcții, într-o bună zi or să umple albiile râurilor și totul se va reduce la un Manhattan mai mare.
Aronowitz & Fiii se închisese cu mult mai devreme. Carney trecuse odată
să-l salute – nu mai avea nevoie de serviciile lui de câțiva ani încoace – și locul îi fusese luat de un magazin de televizoare. ORAȘUL ELECTRIC. Cu fulgere de neon purpurii, pâlpâind ca să atragă atenția trecătorilor. Noul patron, un tip repezit, cu accent de Bronx, preluase chiria lui Aronowitz, dar habar nu avea unde plecase acesta după ce îi dăduse cheile locației.
— Nu părea prea sănătos, i-a spus omul.
— Niciodată n-a părut, a răspuns Carney.
Carney aruncă o ultimă privire spre WTC. Data viitoare când o să mai vină
aici o să arate cu totul altfel. Așa merg lucrurile.
Porni spre metrou. Trebuia să poarte o scurtă discuție cu gazda lui de pietre prețioase rare, de o convorbire telefonică nici nu putea fi vorba. Omul își avea biroul pe 19th Street colț cu Second Avenue, iar metroul funcționa ca dracu’ din cauza exploziei la conducta principală de alimentare cu apă din East Side.
Apoi urma să se întâlnească cu Elizabeth. Găsise o casă de vânzare pe Strada Aspiranților și voia s-o vizioneze. O vânzare sub prețul pieței.
