— Dă-mi cheile, îi ceru Pepper.
Carney i le dădu și urcă în spate. Cucoanele întotdeauna l-au iubit pe văru-său, mai ales în epoca lui de glorie, dinainte de-a o da pe băutură și droguri în exces. Frumușelul – Pedro i-a transmis această poreclă, tot așa cum Big Mike i-a transmis lui Carney pungășia. Tinerele alea nu or să-l mai recunoască pe Freddie, la cât de boțită îi era mutra.
Trebuia să ajungă la spital. Carney, distrat, îi dăduse cheile lui Pepper și își dădu seama că omul vrea să șofeze cu un glonț în șale abia când camioneta se smuci din loc. O fi trecut prin el? Gaborii or fi pe-aproape? Cât de departe o fi spitalul? Camioneta luă un viraj în ac de păr și Carney se lăsă în jos, lângă
Freddie, și își trecu brațul pe sub capul vărului său. Simți că i se udă brațul.
Amândoi stăteau culcați pe spate. Privind în sus, Park Avenue părea un canion, cum îi spusese Freddie, fațadele stâncoase ale blocurilor înălțându-se în goană spre cerul întunecat, îi aminti lui Carney de arșița nopților de vară de demult, când el și Freddie luau o pătură și se întindeau pe acoperiș, pe 129th Street. Dogoarea de peste zi se ridica din smoala neagră, dar tot era mai răcoare decât în casă. Sub imensul, eternul vârtej al cerului noptatic.
Privirea se adaptează. Într-o noapte, Freddie i-a spus că stelele îl fac să se simtă mic. Cunoștințele de astronomie ale băieților se limitau la Carul Mare, Carul Mic și Centura lui Orion, dar nu trebuia să știi cum se numește ceva ca să-ți dai seama cum te face să te simți, iar pe Carney privitul stelelor nu-l făcea să se simtă mic sau neînsemnat, stelele îl făceau să se simtă apreciat.
Ele își aveau locul lor, iar el își avea locul lui. Cu toții ocupăm un loc în viață
– oamenii, stelele, marile orașe – și, chiar dacă nu-i purta nimeni de grijă și nimeni nu-l credea câtuși de puțin capabil de vreo ispravă, avea de gând să
ajungă cineva în viață. Camioneta gonea spre periferie. Poftim! Nu era o plăcuță de bronz pe un zgârie-nori, dar toată lumea știa, colțul lui 125th Street cu Morningside îi aparține și, pe firmă, numele lui – CARNEY’S –
apărea limpede ca bună ziua.
Camioneta buși spatele mașinii parcate în față, destul de tare ca să se simtă
izbitura. Se treziră scăldați de luminile de la intrarea în Spitalul Harlem.
Pepper îl ajută pe Carney să-și dea jos vărul de pe platformă. Doi tineri infirmieri apărură cu o targă.
— Tu ce faci, nu intri? îl întrebă Carney.
— Abia am ieșit de-acolo. Am nevoie de-o pauză.
Pepper făcu doi pași spre periferie, apăsându-și cu mâna șalele.
— Îl cunosc pe-un tip, zise el făcând încă doi pași.
Carney alergă pe lângă targă și intră în spital. Îl apucă de mână pe Freddie.
Freddie se trezi. Capul i se bălăngănea inert.
— N-am vrut să te bag în belea.
NOUĂ
UN NOU COMPLEX REZIDENȚIAL VAN WYCK DE ÎNALTĂ CALITATE.
Lui Carney îi luă un an și jumătate să ajungă în centru, la șantier.
Dumnezeu știe cât de ocupat a fost. Oare se va întoarce Marie la lucru când bebelușul o să-i crească destul de mare? Soțul ei, Rodney, era genul căruia i se părea o amenințare la adresa masculinității lui femeia care aduce banul în casă. Tracy, noua angajată, învăța meseria, dar nu se compara cu Marie, care știa când să tragă fermoarul sau să se uite, politicos, în altă parte. Nu-i era clar cum ar reacționa Tracy dacă ar afla că acolo se petrec lucruri dubioase.
Era ora prânzului la intersecția Rector cu Broadway. Slujbașii se revărsau din birouri și se împrăștiau pe bulevarde. Hotdogi vânduți pe stradă, automate de cafea, biftecuri în sânge pentru mahări, la mesele rezervate din timp. De ce astăzi? în primul rând, contractul cu Bella Fontaine. Expedierea contractului la cartierul general din Omaha al companiei Bella Fontaine îi readuse în minte tot ce s-a întâmplat în acel iulie nenorocit. Uciderea lui James Powell și violențele, iar apoi presiunea funestă a săptămânilor ce au urmat – amenințarea picată pe capul lui și tot ce-a pătimit Freddie.
Semnarea contractului cu Bella Fontaine după optsprezece luni de căutare reînnoită a domnului Gibbs făcea ca toate evenimentele alea să-i pară un miraj.
Își reconsideră punctul de vedere: Consecințele au rămas, dar motivele deveniseră spectrale, imateriale. Harlemul recursese la violență – pentru ce?
Băiatul tot mort era, marele juriu l-a declarat nevinovat pe locotenentul Gilligan, iar băieții și fetele negre continuau să cadă secerate de bulanele și pistoalele gaborilor rasiști albi. Freddie și Linus se răciseră, efectul jafului lor fusese înlăturat, ca și cum nici n-ar fi avut loc, iar Van Wyck continua să
înalțe blocuri.
Freddie a stat în comă două luni, diagnosticat cu hipertensiune intracraniană. Ultimele lui cuvinte: „N-am vrut să te bag în belea.“ Carney știa că el fusese gelos pe Spitalul Harlem pentru orele în care îl privase de prezența maică-sii, cu turele ei duble și cu turele de noapte adunate de-a lungul anilor. Îi plăcea să creadă că Freddie a simțit și a savurat căldura mâinii ei în ultimele zile și nopți, când spitalul i-a reunit la etajul patru. Fără
s-o mai șteargă la clubul de noapte, fără să mai mintă pe unde a umblat. Fără
să mai dispară ca măgaru-n ceață. Pedro a venit în Nord când a primit vestea, a zăbovit încă două zile după înmormântare, iar apoi a tăiat-o înapoi în Florida.
Moartea i l-a luat lui Carney pe Freddie, iar jalea l-a făcut să aibă vedenii, un companion invizibil care îl însoțea pretutindeni, îl trăgea de mânecă și-i tăia vorba când se aștepta mai puțin: Adu-ți aminte de zâmbetul meu, Nu uita când, Nu mă uita. Glasul i se stingea și, o vreme, Carney nu-l mai auzea, apoi răsuna din nou tare: Nu mă uita, Asta trebuie să faci acum, Adu-ți aminte de mine, altminteri nimeni nu-și va mai aduce aminte. Uneori, durerea era atât de intensă, încât i se părea că ar putea face să dispară lumea, să piară viața, să oprească mișcarea de rotație a Pământului. Și totuși nu era chiar așa.
Lumea își vedea pe mai departe de treabă, la fel de onctuoasă ca până
atunci, luminile continuau să strălucească, Pământul își continua rotația în jurul axei sale, iar anotimpurile se succedau murind și renăscând.
Munson veni să-și ridice plicul la două seri după vizita pe Park Avenue nr.
319. Dată fiind situația lui Freddie, autoritățile au acceptat versiunea lui Carney, cum că a apărut la magazin stâlcit în bătaie de cineva cu care se pusese rău. Munson n-a precizat dacă îi ia povestea de bună sau nu, i-a transmis doar că nimeni nu-i interesat să continue investigațiile în această
direcție. Tribunalele din centru au anunțat via New York Post închiderea cazului Linus Van Wyck: moarte accidentală. Carney i-a înmânat plicul detectivului și și-a redeschis magazinul.
Și Delroy l-a vizitat la birou, pentru plicul lui Chink, de parcă totul ar fi fost țâță de mâță. Cei care-și puseseră bocancii pe grumazul lui Chink o lăsaseră
mai moale. Relația dintre Carney și Delroy a fost jenantă – dincolo de taxa de protecție smulsă cu forța – până când arzoiul a început să-i facă curte unei fete jamaicane cu o bucătărie ca vai de mama ei. Carney fu bucuros să-i plaseze încă un colțar de bucătărie Collins-Hathaway, cu o reducere de zece la sută pentru clienții fideli.
