Și-apoi? Să golească conturile potențialelor bănci și să vireze pe-o insulă, asemenea lui Wilfred Duke? Această fantezie a durat foarte puțin, cât scurta deplasare între etaje: Elizabeth l-ar trimite la plimbare în clipa când ar afla că se ține și de pungășii. Ar chema gaborii ea însăși dacă ar apărea haidamacii bătând la ușa lui Leland și Alma în căutarea lor.
Ascensorul scoase un bip scurt, voios și își deschise ușile.
Coridorul de la etajul cincisprezece era acoperit de-o mochetă roșie, zdravănă, iar pereții erau placați pe toată lungimea cu panouri din imitație de marmură. Becurile din tavan erau prinse în lustre Miller, care ajunseseră
la modă în clădirile de birouri. O săgeată subțire, din alamă, îi îndrumă spre apartamentul 1500.
— Sus, sus, murmură Pepper. Ultima dată când am urcat mai sus de etajul zece…
Scoase din buzunarul hanoracului Coltul Cobra. Carney își lăsase pistolul în torpedoul mașinii după ce îi povestise lui Pepper despre el. N-avea de gând să-l folosească, așa că n-avea rost să-l care cu el. Avea să vină și clipa când și-a dat seama cât de prostesc era acest argument.
Luminile erau aprinse la recepție, dar nu era nimeni. Din capătul coridorului răsună strigătul lui Ed Bench:
— Poftiți aici, domnilor.
Mirosea a zugrăveală atât de proaspătă, încât ai fi zis că pereții verde-deschis sunt gata să te mânjească de la jumătate de metru. Paravane înalte până la piept împărțeau încăperile spațioase în spații de lucru individuale, însă deocamdată lipseau scaunele, birourile, toate cele. Carney își aminti că
unele firme se mutaseră în Clădirea Pan Am încă dinainte de finalizarea construcției. Afacerile imediate erau atât de numeroase, încât construcțiile nu mai țineau pasul cu cererea, cu banii achitați în avans. Săptămâna viitoare, aceste încăperi și diviziunile lor vor fi pline de oameni la costum cu dungi, care-și vor promova produsele în receptoarele telefoanelor.
Dar, până atunci, trebuia încheiată o cu totul altă tranzacție.
Ușa spre sala de ședințe era larg deschisă, iar înăuntru îi așteptau Ed Bench și doi țipi în costume gri, de bumbac, cu revere înguste. După cum îi descrisese Pepper, cei doi trebuie să fi fost astronauții. Ed Bench era așezat la masa uriașă, ovală, iar lângă cot avea un telefon alb, sistem interfon. În jurul mesei erau douăsprezece scaune libere. Masa și scaunele făceau parte din noua gamă de toamnă a mobilei de birou Templeton Office, care, din câte știa Carney, nici măcar nu apăruse pe piață. Dincolo de peretele de sticlă ce dădea spre stradă se profila noua linie a orizontului, aflată în veșnică
transformare.
Pepper dădu din cap spre cei doi astronauți, care nu-i răspunseră la salut.
Îl flancară pe Ed Bench și își îndreptară pistoalele spre Carney și Pepper, care se opriseră în prag. Astronauții se simțeau mult mai confortabil în costumele făcute la comandă decât în uniformele companiei de gaze; lumea corporatistă era habitatul lor natural.
Judecând după reacția lui Ed Bench, acesta fusese informat ce hram poartă
bodyguardul vânzătorului de canapele, dar tot nu reuși să-și înăbușe mirarea văzându-i vestimentația rustică.
Pepper își aținti pistolul asupra roșcovanului. Avea boală pe el.
— Clientul meu s-a bucurat că și-a recăpătat colierul, spuse Ed Bench. Va fi încântat că ai adus și celelalte lucruri.
— Unde-i Freddie? îl întrebă Carney.
— Ai acolo totul? întrebă, la rândul lui, Ed Bench, arătând spre servietă.
— Omul te-a întrebat ceva, interveni Pepper.
Aruncă o privire în spate, să nu apară alți musafiri nepoftiți. Paravanele făceau acest lucru imposibil.
— N-am putea termina cu trăncăneala asta aiurea?
Privirea celor doi astronauți le spunea că au un pretext să tragă de timp.
— Ai parcat unde ți-am spus? întrebă Ed Bench, reducând tensiunea din încăpere.
— Mda, spuse Carney.
Ed Bench formă un număr de telefon.
— OK, spuse el și lăsă receptorul în furcă. Dacă mergi la fereastră, ai să-l vezi.
— Du-te, îl îndemnă Pepper, ținând pistolul orizontal.
Carney se deplasă tacticos. Camioneta lui taică-său era fix peste drum.
— Trebuie să apară, spuse Ed Bench.
— Pe Van Wyck, zise Carney, pesemne că l-a distrus povestea cu fiu-său.
— Linus avea un talent deosebit să și-o caute cu lumânarea. S-a înhăitat cu un element rău.
Afară, jos, doi bărbați apărură de după colțul lui 55th Street. Cărau o siluetă
inertă pe care o culcară în camionetă. O fi fost Freddie. Persoana nu mișca.
— Ce-a pățit? întrebă Carney.
— E viu, îl asigură Ed Bench.
Astronautul blond mormăi ceva.
— Domnul Van Wyck n-a văzut cu ochi buni…
