ți-ar fi dat cartea lui de vizită.
Carney îl sună pe avocat de la telefonul public din colțul străzii.
Puseseră laba pe Freddie.
OPT
Porni în josul Parcului Central. I se părea logic să urmeze linia clădirilor de la periferie, cu dârele lor de funingine, până în punctul unde se terminau brusc la 96th Street, lăsând locul puzderiei de clădiri rezidențiale maiestuoase, celebre în lumea întreagă, care, la rândul lor, erau înlocuite de monstruoasele clădiri corporatiste de la 50th Street încolo, spre centru. Park Avenue era ca o diagramă dintr-un manual de economie, ilustrând un studiu de caz al reușitei în afaceri, cu numărul străzilor din Manhattan pe axa x și banii pe axay. Iată un exemplu de creștere exponențială.
— E pe 51st Street, spuse Carney.
— Așa mi-ai zis, răspunse Pepper.
Carney încă nu se obișnuise cu imaginea Clădirii Pan Am ivită pe 45th Street, obturând cerul. Se înalță întruna – clădirile, mormanele de bani.
Conurile rutiere portocalii erau plasate unde îi promisese Ed Bench, la jumătatea distanței dintre 51st Street și 50th Street, pe latura vestică a bulevardului. Pepper le dădu la o parte și Carney parcă.
Peste drum se înălța nr. 319 de pe Park Avenue, în spatele unui gard de placaj împodobit cu reclame la noul disc al lui Frank Sinatra acompaniat de Count Basie. Clădirea avea peste treizeci de etaje, acoperite cu panouri metalice albastru-deschis. Panourile se opreau la jumătate; era șantier în lucru. Lucrările erau destul de avansate, căci liftul funcționa, iar etajul cincisprezece avea deja planșeul montat, după cum îi spusese avocatul.
După ce ieșise din cabina telefonului public, Carney îi povestise lui Pepper discuția cu acesta. Tonul imperturbabil, relatarea calmă a faptelor. Îl umflaseră pe Freddie la maică-sa, în fața casei.
— Ți-am spus eu c-o să fută calu-n pizdă, zise Pepper.
— Da, spuse Carney.
Din câte îl cunoștea pe văru-său, acesta voise s-o vadă pe fugă pe mătușa Millie, să-i ceară bani. Dacă Moskowitz s-ar fi mișcat rapid cu banii de colier, Freddie ar fi putut s-o întindă cu un autocar fără s-o mai vadă.
Ed Bench îi spusese să aducă „proprietatea domnului Van Wyck“ la o adresă de pe Park Avenue, la ora 10 p.m. Îl va primi la schimb pe văru-său.
Ed Bench i l-a dat la telefon pe Freddie, care a apucat să murmure „Eu sunt“
până să-i ia avocatul receptorul.
— Pe teren propriu, declară Pepper. Dețin controlul scenei.
— Asta or să facă?
Pepper mormăi. De ce-s în stare ăștia? Au scotocit casa mătușii Millie, au vandalizat Sterling Gold & Gem, au venit cu pistoale la magazinul lui. Nu îl omorâseră pe Linus – Linus le-ar fi ciripit unde se află servieta dacă l-ar fi umflat. Din câte îi povestise Pierce, l-au omorât pe martorul dintr-un proces penal până să depună mărturie. Dacă e să-i dea crezare lui Pierce. Se pune însă întrebarea: Ce i-ar face lui Freddie; și: i-l vor da la schimb?
— Mor de foame, zise Pepper.
— Ce face?
— Mai întâi ar trebui să mâncăm ceva, i-a propus Pepper.
— Dar nu mi-a spus să vin cu cineva.
— Ți-a spus să nu vii cu cineva? Suntem prieteni vechi, eu și tipii ăia ai lui Van Wyck.
Plecară cu mașina până la Jolly Chan’s, pe Broadway. Se întuneca. Pe măsură ce vara se scurta, se întuneca tot mai devreme de la o zi la alta. La restaurant, cina era în plină desfășurare. La intrare, o tânără într-o rochie chinezească lungă îl întâmpină pe „domnul Pepper“. Afișa un aer de încredere neafectată și-i conduse la masa unde stătuseră împreună ultima oară, trăgând-o astfel încât Pepper să se poată așeza la locul lui preferat. Cu spatele la perete, după cum spunea tatăl lui Carney, să nu te poată ataca nimeni pe furiș. Până de curând, Carney nu-i apreciase înțelepciunea la justa ei valoare.
— Chan a murit, spuse Pepper. Asta-i fiică-sa. Acum ea se ocupă de local.
Comandă pui pane și cartofi prăjiți, iar Carney ceru porc cu orez la tigaie.
Un băiețandru cu șireturile dezlegate așeză un ceainic pe masă și se înclină
rapid.
Carney deschise servieta. Ce anume îi lipsește lui Van Wyck? Examină
documentul cu împuternicirea. Cu trei ani în urmă Linus semnase o procură
pe numele lui taică-său asupra drepturilor sale. Când la balamuc, când în libertate, plus problema cu drogurile – era o măsură inteligentă să-ți scoți fiul din afacerile familiei. Oare Linus căutase anume acest document, sau l-a găsit în seif, pur și simplu, din întâmplare? Odată cu moartea lui, devenea nul – familia era cea care deținea controlul asupra averii sale. Doar dacă nu lăsase un testament, dar au tinerii obiceiul să-și facă testamentul? Posibil, dacă ai bani.
— Ce-i aia? îl întrebă Pepper.
— Scrisori de dragoste, răspunse Carney.
Îi arătă felicitarea de Sfântul Valentin primită de la o fată pe nume Louella Mather – scrisul de mână și data indicau faptul că ea și Linus erau copii la vremea aceea – și o scrisoare.
Carney îi citi lui Pepper fragmente și îi făcu un rezumat. Totul era ca în
romanele de trei parale citite de Elizabeth, cele cu o domniță albă într-o rochie lungă, fugind dintr-un castel înălțat pe-o stâncă, cu un sfeșnic în mână. Tânăra domnișoară Mather descria amănunțit noaptea petrecută cu Linus în patio, cu focul de tabără aprins pe plajă. „Fac numărătoarea inversă
a zilelor care au rămas până când ne vom putea revedea la Heart’s Meadow.“
Heart’s Meadow mirosea de la o poștă a mărturisiri făcute într-un pavilion, sub razele firave ale lunii. Lăsând la o parte scrisoarea romantică, știa că
