Linus și tânăra domniță n-au sfârșit prin a fi împreună.
O femeie în pantaloni de-un roșu intens, lucios, trecu pe trotuar, distrăgându-l pe Pepper, iar Carney luă acest lucru ca pe un indiciu că-i timpul să se oprească din citit. În timp ce băga scrisoarea la loc în plicul îngălbenit de vreme, zări coala împăturită. Era recentă și nu avea nici o legătură cu scrisoarea veche. Pe obligațiunea albă ca zăpada erau cinci șiruri de numere bătute la mașină. Carney i-o arătă lui Pepper. Pepper mormăi.
— Ce-i asta?
— După numărul de cifre, conturi bancare anonime, răspunse Pepper.
— De unde știi? îl întrebă Carney uitându-se încă o dată la cifre.
— Da’ tu unde crezi că-mi țin rahatul? spuse Pepper.
Carney nu-și dădea seama dacă glumește sau vorbește pe bune. Bani ascunși în străinătate. Spălați? Evaziune fiscală? De-aia îl fugăreau pe Freddie? Ultimul articol din servietă era fotografia dublă, din 1941, cu Joe DiMaggio și Charley Keller. Dar era absurd să fi trecut prin toate astea pentru o poză cu jucători de baseball.
Pepper și Carney își omorau timpul în localul chinezesc. În locul unor profeții sau al unor numere norocoase, prăjiturelele cu răvașe aveau foițe ce făceau reclamă firmei de asigurări United Life Insurance. La plecare, Pepper lăsă un bacșiș exorbitant.
Se îndreptară spre camioneta lui Carney. Acesta revopsise Fordul, dar zgomotul pe care îl scotea când răsucea cheia în contact îi trăda vârsta.
Încetase cu ani în urmă să mai vândă mobilă la mâna a doua și folosea camioneta mai ales ca să treacă pe la specialiștii cărora le lăsa monedele cu valoare numismatică și ceasurile de mână. La cum îi mergea afacerea și la cât câștiga Elizabeth, își puteau permite să cumpere o mașină nouă, una sport, dar și practică, însă îi plăcea camioneta, fiindcă vedea în ea un mijloc de deghizare. Copiii încă se puteau înghesui pe bancheta din față și era fericit știindu-se cu toți patru aliniați unul lângă altul, întinzându-și mâna în lateral, să-i protejeze când se întâmpla să frâneze brusc.
— Văd că merge, zise Pepper, trăgând portiera.
— E faină camioneta asta veche.
Se hotărî: la sfârșitul verii o să-și ia o mașină ca lumea, înainte ca May și
John să crească prea mari. Și o să se concentreze pe problemele la ordinea zilei.
În după-amiaza aceea, când plecaseră de la magazinul de mobilă, Pepper își așezase o caserolă metalică la picioare. Acum îi săltă capacul și scoase cele două Colturi Cobra.
— Au renunțat la astea, zise el și le luă la verificat.
Carney își scoase și el pistolul.
— Al lui Miami Joe, spuse el.
Povesti cum l-a găsit sub canapea la câteva luni după ce Pepper l-a mătrășit pe tip la el în birou. Rămăsese neatins, până astăzi, pe fundul sertarului său, sub un exemplar al revistei Ebony cu Lena Horne pe copertă.
Pepper nu păru să se mire.
— Știi să-l folosești?
Odată, în liceu, când taică-său era plecat, șobolanii au chițcăit ore în șir în pereții blocului. N-aveai cum să-i auzi și să n-o iei razna. Știa unde își ține taică-său pistolul. Pe raftul din debara unde își ținuse maică-sa cutiile de pălării, Big Mike avea o cutie de pantofi cu gloanțe și cuțite și ceea ce, în timp, Carney bănui că ar fi o garotă improvizată. Și pistolul acelei luni. În ziua cu șobolani, fusese unul cu țeava retezată, de calibru 38, care s-a lățit ca un broscoi negru în palma lui de treisprezece ani. A bubuit tare de tot. Nu știa dacă a nimerit vreun chițcan, dar s-au împrăștiat care încotro și câteva săptămâni Carney a trăit cu spaima-n suflet că taică-său o să afle că i-a cotrobăit în ascunzătoare. Peste câteva luni, când s-a uitat iar în cutia de pantofi, a văzut că în ea e un alt pistol.
Îi spuse lui Pepper că știe să-l folosească.
Pepper mormăi în barbă. Puse un Colt Cobra în buzunarul hanoracului său de nailon.
Acum, că ajunseseră la locul întâlnirii de pe Park Avenue, pistolul lui Miami Joe părea o jucărie prostească. În ultimii cinci ani, Carney se tot îmbărbătase la gândul că, dacă i se întâmplă ceva rău, se poate apăra cu pistolul ăla de sub canapea. Era siguranța lui secretă, cum ar fi banii de ușcheală din oraș
ținuți într-un pantof. Acum însă erau pe Park Avenue. Una dintre cele mai scumpe artere din lume. Blocul ales de Van Wyck pentru schimb valora zeci de milioane de dolari; era un simbol al puterii lui concentrate, al capitalului și relațiilor pe care se clădise lăcomia lui. Cât despre Carney, avea de partea lui pistolul unui mort și un pungaș vlăguit, prea de doi bani ca să-și cumpere o pereche de nădragi noi.
— Gata? îl întrebă Carney.
— Mă uitam la Egon.
Carney îl privi lung.
— Fotoliul rabatabil Egon, cu acțiune hidraulică lină. Din biroul tău, din catalog. Și o veioză cu picior înalt.
— Ah, da, răspunse Carney. Termenul de așteptare e între patru și șase săptămâni.
Un zăvor minuscul bloca ușa de placaj din față, de la nr. 319, lângă o reclamă pe care scria IMOBILIARE VAN WYCK: CONSTRUIM VIITORUL.
Pepper și Carney trecură de gard și tumultul orașului se stinse ca prin minune. Placa de bronz fusese deja montată: IVW. Pe geamurile recent instalate în holul de la intrare erau lipite în cruciș fâșii de bandă adezivă.
Dușumeaua era acoperită cu cartoane pline de praf, iar pereții erau împestrițați de nori cenușii de tencuială.
Un paznic alb ședea pe un scaun pliant lângă șirul de ascensoare. Își dădu jos ochelarii de citit – se câcâia cu o carte de cuvinte încrucișate – și se uită
iritat la Carney și la partenerul său. Duse mâna spre talie, în zona tocului. Le arătă cu degetul vitrina cu lista locatarilor, unde niște litere albe pluteau pe-o întindere de postav negru: APARTAMENTUL 1500. Singurul deja ocupat.
În interiorul ascensorului nefinisat, o plăcuță neinscripționată aștepta avizul inspecției de profil, încă aveau timp să se-ntoarcă pe călcâie.
— De unde știi care-i banca? întrebă Carney.
— Am tot așteptat să mă-ntrebi, zise Pepper. Îți place nasulia asta?
Carney își zise în sinea lui: lasă-l pe Freddie să doarmă cum și-a așternut.
