tragă un tun și, pe chestia asta, îl abordase și pe el. Carney se încruntă. Jaful armat era curată nebunie. În trecut, văru-său se ferise de chestii atât de primejdioase.
— O să se lase cu bani și-o grămadă de pietre prețioase care trebuie dosite.
M-au întrebat dacă am pe cineva care să facă treaba asta și le-am spus că am omul potrivit.
— Pe cine?
Freddie își arcui sprâncenele.
Carney se uită în direcția lui Bert. Era bun de atârnat într-un muzeu –
barmanul era portretul burduhănos al lui nu vede, nu aude.
— Le-ai spus numele meu?
— N-am avut încotro după ce le-am spus că-l știu eu pe unul.
— Le-ai spus numele meu. Știi că nu mă ocup cu chestii din astea. Vând bunuri de larg consum.
— Săptămâna trecută, când ți-am adus televizorul ăla, n-ai făcut mutre.
— Era în stare bună, n-aveam motive să mă plâng.
— Și celelalte lucruri, nu doar televizoarele. Nu m-ai întrebat niciodată de unde provin.
— Asta nu-i treaba mea.
— De-atâtea nu m-ai întrebat – și au fost atâtea dăți, omule – fiindcă știi de unde provin. Hai, lasă talentele, „Domnule polițist, asta-i o noutate pentru mine“.
Dacă se pune problema așa, un observator imparțial ar rămâne despre Carney cu impresia că vinde în mod frecvent bunuri furate, dar el unul nu așa vedea lucrurile. Există un flux natural al mărfurilor înspre și dinspre magazin, trecând prin viețile oamenilor, de ici-colo, într-un vârtej al proprietății, iar Ray Carney nu făcea decât să faciliteze acest vârtej. Ca mijlocitor. Legal. Oricine sar uita în registrele lui ar ajunge la aceeași concluzie. Starea registrelor contabile constituia pentru el un motiv de mândrie, pe care altora îl împărtășea doar arareori, fiindcă nimeni nu părea prea interesat când se apuca să discute despre studiile lui de management al afacerilor și materiile la care excela. Ca, de pildă, contabilitatea. Îi spuse asta și lui văru-său.
— Mijlocitor. Ca un gard.
— Eu vând mobilă.
— Te rog, cioară.
Ce-i drept, văru-său îi mai aducea din când în când câte un colier. Sau un
ceas de mână, două, ultimul răcnet. Sau câteva inele într-o cutiuță de argint cu o monogramă gravată pe ea. La fel de adevărat e că avea și un asociat pe Canal Street, care îl ajuta cu articolele astea, să intre într-o nouă etapă a călătoriei lor. Din când în când. Acum, că adunase în gând toate ocaziile alea, suma lor era mai mare decât crezuse, dar aici nu despre asta era vorba.
— N-a mai fost nimic ca treaba asta, despre care-mi vorbești acum.
— Tu nu știi de ce poți fi în stare, Ray-Ray. N-ai știut niciodată. De-aia mă
ai pe mine.
O gașcă de bandiți cu pistoale și ceea ce vor sălta cu pistoalele alea i se părea nebunie curată.
— Măi, Freddie, aici nu-i vorba de câteva bomboane furate de la domnul Nevins.
— Nu-i vorba de bomboane, răspunse Freddie și zâmbi. E vorba de Hotelul Theresa.
Pe ușa din față se rostogoliră înăuntru doi țipi care se luaseră la bătaie.
Bert întinse mâna după Jack Lightning, bâta de baseball pe care o ținea lângă
casa de marcat.
Vara sosise în Harlem.
TREI
Prefera separeurile dinspre stradă, dar la Chock Full o’ Nuts era aglomerație. S-o fi ținut vreo conferință la etaj. Carney își agăță pălăria în cuier și se așeză la bar. Sandra făcea rondul cu cafetiera și-i turnă în ceașcă.
— Ce să-ți mai aduc, drăguțule?
În tinerețe dansase în spectacole de revistă la Clubul Baron și la Savoy, fusese prim-solistă la Apollo. După cum plutea pe linoleumul gri, ieftin, ai fi zis că încă profesează ca dansatoare. Se vedea cât colo că nu abandonase show-businessul, slujba de ospătăriță obligându-te să-ți joci rolul până și pentru locurile cele mai ieftine.
— Doar cafea, răspunse el. Cum a decurs vizita băiatului?
Cafeneaua Chock Full o’ Nuts din Hotelul Theresa făcea parte din programul lui matinal zilnic de când deschisese magazinul.
— Ah, a venit, zise ea sugându-și dinții. Nu că l-aș fi văzut. A frecat menta cu prietenii lui, urmă ea legănând cafetiera fără să verse vreun strop. Mi-a lăsat un bilet.
Din nefericire, zăduful nu mai contenea. Dogoarea ce se revărsa dinspre bucătărie îl făcea și mai insuportabil. De pe taburetul lui, Carney vedea o porțiune din Seventh Avenue, unde, la intrarea în hotel, fojgăiau turiștii gata de plecare. Băieții de serviciu scoteau țignale, iar taxiurile vopsite în galben se opreau din înaintarea lor ezitantă.
Cel mai adesea, Carney nu era atent la cum decurg lucrurile în hotel, dar întâlnirea cu Freddie îl răscolise rău de tot. În compania lui Freddie văzuse întâia oară coregrafia de pe trotuarul din fața Hotelului Theresa, în timpul unei ieșiri cu el și cu mătușa Millie. Să fi avut zece-unsprezece ani dacă era în grija ei. În perioada tulbure a vieții lui.
