— Îți spun, îți spun, dar e o chestie care…
— Nu mă mai fierbe atâta.
— Îți spun într-o clipă… doar că tipii vin încoace.
— Vrei să spui că se-ntorc trosnitorii ăia?
Freddie păru să-și pipăie cu limba un dinte care-l durea.
— Nu ăia, tipii cu care am pus la cale jaful, spuse el. Doar știi că m-ai refuzat, nu? Nu le-am spus asta. Ei cred că tu ești omul nostru.
Până să ajungă Miami Joe și banda lui la magazinul lui Carney, avură timp de monologuri care variară, în conținut, între condamnare și ocări. Carney își exprimă furia și dezamăgirea provocate de văru-său și se apucă să țină o disertație despre stupiditatea lui Freddie, ilustrând-o cu numeroase exemple, căci băieții se născuseră într-un interval de-o lună, iar prostia, în cazul lui Freddie, fusese o trăsătură de caracter timpurie. Carney se văzu nevoit să-i spună în termeni apăsați de ce se teme pentru sine și ai lui, și că
regretă faptul că-i fusese dată în vileag ocupația secundară.
Le-a rămas timp și pentru ca Freddie să-i povestească cum a decurs jaful.
PATRU
Freddie nu ajunsese niciodată la sud de Atlantic City. Pentru el, Miami era un tărâm inimaginabil, cu obiceiuri pe care și le configura grație detaliilor obținute de la cunoștința lui, Miami Joe. Oamenii din Miami purtau țoale mișto fiindcă Miami Joe se înțolea mișto, cu costume mov ba uni, ba cu dungi de diferite lățimi, croite cu măiestrie, asortate cu colecția lui de cravate scurte, late, viu colorate. Buzunarele pătrate ieșeau în afară ca niște bălării.
Freddie își imagina că în Miami oamenii sunt toți dintr-o bucată, era o chestie ce ținea de apa de acolo sau de-o combinație între soare și apă. Când îl asculta pe Miami Joe vorbind pe-o temă oarecare – fie aceasta mâncarea, trădările femeilor sau simpla elocvență a violenței – dinaintea ochilor i se înfățișa lumea despuiată de șmecherii. Singurul lucru pe care îl îmbrăca frumos era propria-i persoană; în rest, totul rămânea nud și clar, așa cum fusese creat de către Dumnezeu.
Miami Joe opera în New York de cinci ani, de când își părăsise orașul natal, unde dăduse de belea, își găsise de lucru ca smardoi în banda lui Reggie Greene, desfigurându-i pe pariorii și prăvăliașii care se scârțăreau la plata taxei de protecție, dar se săturase de genul ăsta de pradă ușoară și se pusese iarăși pe ciordeală. La Nightbirds, Freddie îi povestise lui Carney câteva dintre isprăvile recente ale lui Miami Joe – o remorcă plină cu aspiratoare, salariile angajaților unui magazin universal. Îi plăcea să-și facă reclamă cu tunurile impresionante, eficiente, insinuând că are la activ o mulțime de alte lovituri pe care preferă să le țină secrete.
Freddie și Miami Joe pileau împreună la Leopard’s Spots, plecau de-acolo ultimii, nu-și terminau nopțile până când nu se metamorfozau în gândaci de bucătărie mangă de-atâta secărică, de-ăia de se pitesc din calea luminii și a bunului-simț. Freddie se trezea de fiecare dată cu spaima că l-a luat gura pe dinainte. Spera că Miami Joe era prea turtit ca să-și mai amintească
poveștile lui, dar acesta nu le uita – o dovadă în plus că studia la modul nesentimental condiția umană. În ziua când Miami Joe l-a băgat în combinație, Freddie tocmai se retrăsese din loteria ilegală a lui Peewee Gibson.
— Dar n-ai mai participat la nici un jaf, se minună Carney.
— Mi-a spus că eu o să fiu șoferul, de-aia am acceptat, spuse Freddie dând din umeri. Ce mare brânză? îți trebuie două mâini și un picior.
Prima întrunire a echipajului se ținu într-un separeu de la Baby’s Best, cu
puțin înainte de happy hour. În cabina cu costume, stripteuzele își acopereau cicatricele cu pudră; la o distanță de câteva străzi, clienții fideli așteptau să se ușchească de la slujbele lor oneste. Luminile erau deja aprinse, se învârteau nebunește, poate că nu se stingeau niciodată, nici când localul era închis, culorile roșu, verde și portocaliu se succedau strident pe suprafața lucrurilor. Ziceai că ești pe Marte. Când Freddie intră în local, îl găsi pe Miami Joe șezând cu brațele desfăcute pe speteaza tapițată cu piele de culoare roșie. Își sorbea whisky-ul Canadian Club și își răsucea pe degete inelele rozalii în timp ce scurma cu mintea printre stâncile întunecoase ale gândurilor sale.
Următorul sosit fu Arthur, stânjenit de locul întâlnirii, ca și cum n-ar mai fi intrat nicicând într-un local din ăsta sau ca și cum aici și-ar fi petrecut tot timpul. La cei patruzeci și opt de ani ai săi, Arthur avea părul grizonant.
Figura lui îi amintea lui Freddie de un profesor. Prefera vestele cadrilate și pantalonii largi, închiși la culoare, avea ochelari de șoarece de bibliotecă și un fel delicat de-a sublinia punctele slabe ale planului.
— Un polițist ar bunghi într-o clipită rezervarea aia falsă – n-avem o altă
soluție?
Tocmai își terminase a treia vacanță petrecută la zdup mulțumită
tovarășilor săi venali sau altminteri incompetenți. De data asta n-avea chef de încă o vacanță. Miami Joe îl considera pe Arthur un „Jackie Robinson” al spărgătorilor de seifuri, dărâmase bariera dintre albi și negri în materie de seifuri, încuietori și alarme, considerate, în general, domeniul spărgașilor albi.
Ultimul apăru Pepper și imediat se apucară de treabă.
— Care-i treaba cu acest Pepper? se interesă Carney.
— Pepper, spuse Freddie înfiorându-se, stai c-o să vezi.
Cocteilurile de la Hotelul Theresa aveau mare căutare, iar Miami Joe se instala adesea la barul lung, lustruit, împreună cu restul interlopilor din cartier, puși pe mâncat rahat cu polonicul. Din când în când ieșea cu una dintre fetele de-acolo, una minionă, retrasă, pe nume Betty. Locuia la Burbank, un bloc cândva respectabil, de pe Riverside Drive, convertit în garsoniere. Acolo erau aruncați de soartă o grămadă de nou-veniți. Lui Betty îi plăcea să se eschiveze o vreme până să-l lase pe Miami Joe în pat, ceea ce înseamnă că au avut timp de taclale și el a adunat, în timp util, suficiente informații pentru plănuirea jafului. Ideea îi venise de cum dăduse prima oară cu ochii de hotel. Ceea ce pentru alții însemna sofisticare și afirmare era, la Miami Joe, un prilej de a face bani și de a-i mai tăia din nas Harlemului negru. Observase că cioroii ăștia din Nord au o atitudine sfidătoare la adresa nou-veniților din Sud, o condescendență totală, care-l
băga în boală. Ce-ai spus? Așa procedați voi acolo, în Sud? Credeau că au un hotel grozav? Văzuse el altele și mai și. Nu că ar fi putut da și vreun exemplu, în caz că l-ar fi provocat careva. Miami Joe rezerva o cameră doar pentru câteva ceasuri când era vorba de o cazare temporară.
Barul hotelului închidea la unu noaptea, până la ora patru în hol nu mai mișca nimic, iar tura de dimineață începea la cinci, când se prezentau la serviciu personalul de la bucătărie și spălătoresele. Weekendurile erau mai animate, iar în nopțile de sâmbătă spre duminică directorul hotelului le asigura camere cartoforilor ce jucau pe sume uriașe. Iar asta însemna bodyguarzi și păgubași pichirisiți – prea mulți bărbați șucăriți cu pistoale în buzunare. Miami Joe considera că, în materie de tunuri, noaptea de marți e noaptea lui norocoasă, așa că alese tot marțea.
Alocă douăzeci de minute pentru preluarea controlului în hol și prădarea seifului. „Seifului?” întrebase Freddie. Miami Joe l-a lămurit că nu-i un seif adevărat, ci așa-i zic ei camerei în care sunt ținute casetele de valori. Aveau să le forțeze, așa că Arthur nu-și va putea demonstra dexteritatea, dar se puteau bizui pe el, calitate rară la alții. Arthur n-avea nimic împotrivă. Își șterse ochelarii cu o batistă cu monogramă și spuse:
— Uneori ai nevoie de-un levier, alteori de o rangă.
Douăzeci de minute, patru oameni. Baby, patronul eponim al localului, le aduse încă un rând de băutură, refuzând și contactul vizual, și plata.
Echipajul discută detaliile în timp ce taburetele de la bar erau ocupate ca de happy hour și se pornea și muzica. Pepper tăcu chitic, punând o singură
întrebare, legată de pistoale. Privea țintă mutrele partenerilor săi, ca la o partidă de pocher, nu suprafața denivelată, melaminată a meselor din Baby’s Best.
Arthur era de părere că în cinci treaba ar merge mai bine, dar Miami Joe prefera să împartă prada la patru. La propunerea delicată a spărgătorului de seifuri, îl scoaseră pe Freddie din mașină și îl introduseră în acțiunea din hol. Din stradă până în holul hotelului erau doar câțiva metri, dar aici era infinit mai aproape de primejdie. Sărmanul Freddie! Fasciculele mov-albastru ce învăluiau întregul local, discuția despre pistoale… simțea că-l trec răcorile. Nu vedea cum li s-ar putea împotrivi. Pepper se uita urât.
Echipajul îi sesiză ezitarea, așa că, atunci când Miami Joe le spuse că gazda lui fusese priponită cu o săptămână în urmă, Freddie i-l propuse pe Carney de tăinuitor, deși folosi o altă frazare când îi repovesti toate astea vărului său.
La ora 3:43 a.m. În noaptea loviturii, Freddie parcă automobilul Chevy Styleline pe Seventh, peste drum de Theresa, pe latura nordică a bulevardului. După cum îi promisese Miami Joe, erau locuri de parcare
căcălău. Să fi trecut King Kong în fugă pe stradă, nu se zărea țipenie de om. Îl zări prin ușa de sticlă pe paznicul de noapte la biroul cu alarma, reglând antena telescopică a unui tranzistor. Nu vedea recepția, însă recepționerul era plecat undeva. Liftierul ba moțăia pe taburetul lui, ba sărea în picioare să
