pierdută. Noile cunoștințe îi foloseau porecla de parcă ar fi primit o telegramă cu instrucțiuni în acest sens. Hotelul era singurul loc unde i se spunea Richard. Până acum nimeni nu-i spusese altfel. Aceasta era prima lui slujbă adevărată și, de fiecare dată când intra în hotel prin față, își imagina că intră în sine, în cel ce voia să fie. Recepționer, director-adjunct, șefu’ ăl mare, stăpân pe acest birou. A doua zi după jaf, unul dintre hamali i se adresă cu Rickie și Rickie îi rămase numele.
Jaful pică pe capul lui ca un blestem. Rickie arătă cu degetul cutia metalică
de pe biroul directorului, așezată între telefon și plăcuța cu numele lui Rob Reynods.
Miami Joe îi mână pe ostatici spre covorul dintre birou și canapea: întindeți-vă pe jos și închideți ochii! Freddie îi supraveghea din ușă. Nu era pistolar de felul lui, dar Miami Joe și-l închipuia destul de morcovit cât să
tragă un foc dacă mișcă vreunul, nu conta dacă ratează atâta timp cât le
asigură celorlalți posibilitatea de-a interveni și înăbuși o eventuală
insurecție.
Echipa se descurcă la marele fix. Purtau cu toții mănuși din piele de vițel.
Pepper, în uniformă de angajat al hotelului, își ocupă locul la recepție.
Arthur descuiase ușa de la camera cutiilor de valoare, iar acum, el și Miami Joe se aflau în fața acestora. Casetele de culoarea alamei erau înalte de treizeci de centimetri și late de doisprezece centimetri, suficient de adânci ca să poată adăposti bijuterii, teancuri de bani, blănuri ieftine și bilete de adio neexpediate.
— Astea toate-s Drummond. Ziceai că-s Aitkens.
Cutiile Aitkens trebuiau trosnite de trei-patru ori până să poți folosi ranga pe post de pârghie. Poate că de aia le-au și înlocuit cu Drummond, își zise Arthur în sinea lui, astea trebuie bușite de șapte-opt ori până să te-apuci de treabă. Prada se reducea la jumătate dacă reușeau să rămână în grafic.
— 78, zise Miami Joe.
Arthur se apucă de treabă cu barosul. Cartelele indicau numărul casetei, numele clientului, conținutul și ziua depozitării. Directorul avea un scris de fătălău ușor de descifrat. Arthur se apucă să spargă caseta cu numărul 78
după șase ciocane, iar apoi trecu la următoarea, în timp ce Miami Joe golea conținutul celei dintâi. Acesta coincidea cu bunurile trecute pe cartelă: două
coliere cu diamante, trei inele și niscai documente. Puse pietrele prețioase într-o valiză neagră și examină cartelele, să vadă ce casete merită sparte în continuare.
Pepper nu lăsa să se vadă că bubuiturile l-ar șucări. Îi fu de ajuns un minut la recepție ca să-și dea seama că munca de recepționer e o slujbă de rahat.
Așa erau, după părerea lui Pepper, mai toate slujbele cinstite; de aia nu mai avusese una de mulți ani, dar slujba asta era nașpa de tot. Toată ziua numai scâncete și reclamații – e prea frig în camera mea, e prea cald în camera mea, puteți să-mi trimiteți un ziar, e prea mare gălăgia de pe stradă. Să
plătești cu de-a sila treizeci de parai și, dintr-odată, să te trezești domnind peste un regat de 3,50 pe 4 metri. Să ai baia la comun, pe coridor, dacă nu plătești în plus. Taică-său lucrase în bucătăria unui hotel, gătise fripturi de porc și vită. Puțea în fiecare seară când venea acasă, asta pe lângă alte mizerii, dar Pepper ar fi acceptat oricând munca aia ăsteia de la recepție. Să
trăncănească cu tuterii ăștia ai naibii.
Zbang, zbang, zbang.
Pepper primi prima reclamație telefonică după cinci minute. Panoul de comandă bâzâia și Freddie îi spuse centralistei să se ridice și să preia apelul.
Anna-Louise preluă apelul venit din camera 313.
— Recepția, spuse Pepper.
Vorbi pe tonul cu care, de regulă, spunea bancuri sau făcea mișto de albi.
Își ceru scuze pentru vacarmul iscat, spunând că se repară liftul, dar vor termina treaba curând. Dacă vă prezentați la recepție dimineața, vă oferim un voucher cu o reducere de zece la sută la micul dejun. Negrii se dau în vânt după vouchere. La mezanin erau birourile și clubul, acum închise, iar Salonul Orhideea ocupa cea mai mare parte a etajului doi; altminteri, ar fi primit mai multe telefoane. Domnul Goodall din camera 313 avea o voce de veveriță americană, smiorcăită și fițoasă. Decât slujba asta afurisită, mai bine-ar prăji toată ziua carne de pui în zăduful din bucătărie.
— Spune-i să rămână la panoul de comandă, poate mai sună și alții, spuse Miami Joe.
Freddie stătea în ușa ce dădea spre biroul directorului. Sudoarea îi trecuse prin cămașă și îi îmbibase costumul negru. Orificiile din mască, din dreptul ochilor, îl făceau să-și spună că o să-l stâlcească în bătaie cineva din afara câmpului său vizual. Bărbații și femeile de pe dușumea stăteau nemișcați.
— Nu mișcați! zise el să se afle în treabă.
Așa-i făcea maică-sa tot timpul – îi spunea să nu facă ceva exact când avea de gând să facă ceva, ca și cum ar fi fost din sticlă și ea îi putea vedea gândurile. Dar în mintea lui zburdau și o sumedenie de gânduri de care ea habar n-avea; nu mai avusese de mult sentimentul c-ar fi un copilaș. Până
astă-noapte. Sărise în Hudson de pe stânci – dar acum, în loc să ajungă în undele râului, își continua căderea în gol.
Freddie nu era în stare să apese pe trăgaci, așa încât spera că ostaticii vor fi cuminți. La locul ei, Anna- Louise își luă capul în palme.
Zbang, zbang, zbang.
Covorul era proaspăt aspirat, spre binele ostaticilor, care stăteau cu fețele în jos. Pe clientul din lift, de la etajul unsprezece, îl chema Lancelot St. John.
Locuința lui era la două străzi de hotel și ocupația lui era să ardă gazul în barul hotelului până reușea să agațe o cucoană ca lumea venită din provincie. Dacă victima îi pricepea eufemismele, punea problema banilor până s-o dezbrace; dacă nu, îi pomenea la final că ar dori să-i cumpere maică-sii un cadou, dar săptămâna asta stă cam prost cu banii, în sectorul serviciilor îți schimbi abordarea de la client la client. Cucoana de astă-seară
venise cu avionul de la Chicago să discute cu un avocat expert în imobiliare despre un apartament dintr-o clădire istorică, pe care îl moștenise recent, la moartea maică-sii. Poate că era și asta o explicație pentru lacrimile ei.
Lancelot nimerise și-n alte rânduri în toiul unui jaf – dar curând avea să
doarmă la el acasă. Aproape că se făcuse ora la care Hotelul Theresa se trezește din nou la viață și criminalii trebuiau să-și termine treaba.
Liftierul fusese la pârnaie pentru furtul unei mașini și, mai târziu, când
detectivii l-au luat la întrebări, le-a spus că n-a văzut n’ica.
