Carney nu mai fusese de mult în compania unor asemenea specimene.
Criminalii fuseseră ceva la ordinea zilei la viața lui. Taică-său își invita pretenarii în apartamentul de pe 127th Street; urcau tropăind pe scară
indivizii ăștia mârșavi, cu maniere bătătoare la ochi și cu zâmbete la fel de false ca polii din buzunarele lor de la sold. Când îl trimiteau în camera lui, Carney îngenunchea lângă ușa dormitorului și își storcea creierii să le priceapă jargonul: zulă, piper. Lup? La ce le-o fi trebuit un lup? Nu, nu lup, ci un lupache – un spărgător de seifuri. Amintindu-și de copilăria lor ratată, bărbații îi dădeau uneori jucărele ciudate, niște fleacuri cu vârfuri ascuțite și margini tăioase, care se spărgeau în câteva clipe.
— Locul ăsta pare cât de cât legal, spuse Miami Joe, uitându-se cu coada ochiului la diploma de absolvent a lui Carney.
— E legal, îl asigură Carney.
— Are ceva marfă ca lumea, zise Arthur. O fațadă mișto pentru o gazdă.
Televizoare.
Freddie își drese glasul. Pepper părea uimit, îi aminti lui Carney de o fotografie din National Geographic – un crocodil ce-și înalță pleoapele din apă, lunecând spre prada lui, care nu știe ce-o așteaptă.
— De ce pe 19 iunie? îi întrebă Carney.
— Nici n-am știut ce-i cu data aia, răspunse Miami Joe ridicând din umeri.
— E o aiureală de la țară, zise Pepper. Se dă o petrecere în ziua aia.
Potrivit relatării din Tribune, familia Brown, recent sosită din Texas,
organiza în fiecare an câte o petrecere de 19 iunie. Serata din Sala de Bal Orizontul, din noaptea jafului, era a douăzecea lor aniversare. Și-au zis că
celebrarea zilei când ultimii bărbați și ultimele femei sclave au aflat de emancipare este o tradiție ce merită adusă în Nord. Șeful orchestrei cânta cu Duke Ellington, era trăsnet. Speraseră să transforme petrecerea într-un eveniment anual; de-acum, s-a zis și cu asta.
— La noi acasă nu se întâmplă așa ceva, i-a spus doamna Brown reporterului. Să ne trezim cu așa o scenă!
— Dacă s-a șucărit lumea, e foarte bine, comentă Miami Joe.
Dacă povestea are și o tentă rasială, numai bună să deruteze pe toată
lumea, cu atât mai bine.
— De ce nu le spui de ce ne-am adunat aici? interveni Pepper.
Miami Joe îi informă că au o problemă cu Chink Montague. Toată lumea de la nord de 110th Street auzise de mafiotul ăsta din ziare, din vreo cronică de pe pagina de mondenități, referitoare la un bal de caritate organizat la Theresa ori din vreun registru al poliției, în legătură cu un schimb de focuri dintr-o sală de jocuri de noroc ascunsă într-un subsol: Victima a fost transportată la Spitalul Harlem, unde medicii au declarat decesul. Dacă nu din știri, atunci din viața de zi cu zi, dacă se întâmpla să fii genul care pariază, și erau multi cei care pariau ori le înmânau haidamacilor săi, o dată
pe săptămână, un plic cu taxa de protecție, iar dintre aceștia erau multi cei care, câteodată, aveau nevoie de un împrumut, și cine nu are, câteodată, nevoie de ajutor?
Miami Joe le oferi un rezumat ceva mai detaliat, să le explice nasulia. Le spuse că Chink e protejatul lui Bumpy Johnson, lucrând mai întâi ca bodyguard, iar apoi ca smardoi într-una dintre numeroasele lui case de pariuri. Potrivit tradiției, haidamacii și gangsterii se debarasau de cadavre în Mount Morris Park; poanta e că Chink ar avea propriul loc rezervat, ca un fel de parcare privată. A fost promovat rapid, ajungând să comande zona de invidiat de pe Lenox Avenue. Când Bumpy a fost trimis la Alcatraz pentru trafic de droguri, i-a încredințat lui Chink toți banii proveniți din pariuri: să-i păzească până iese de la naftalină, să-i păstreze partea cuvenită din câștiguri, să-i dea neveste-sii bani în fiecare vineri. Să nu cedeze nici un centimetru în fața italienilor sau a vreunui veleitar local. Să-i țină la păstrare.
Chink era renumit pentru dezinvoltura cu care folosea briciul.
— Are un șuriu cu care ține lumea-n frâu, spuse Freddie. Taică-său a fost tocilar în Barbados.
Ca și cum chestia cu Barbados ar fi lămurit ceva. Carney făcu legătura –
tatăl lui Chink și harabaua lui masivă erau personaje cu vechime în cartier.
Tatăl și fiul își făcuseră un renume îngrijindu-se de nevoile elementare ale semenilor lor. T.M. TOCILAR stătea scris cu litere aurii șterse pe șipcile de lemn, ȘLEFUIM ȘI ASCUȚIM LAME FIERĂSTRAIE FOARFECI PATINE.
Bătrânul bătea străzile Harlemului și suna din clopoțel – nu se știa niciodată
din ce clădire o să răsară pe trotuar vreun client cu o lamă tocită. Trăgea harabaua, suna din clopoțel și răcnea din toți rărunchii „Ascuțim! Ascuțim!“
Carney îi folosise serviciile ani în șir, în rând cu toată lumea. T.M. Îți lustruia și-ți cizela tacâmurile, fredonând, între timp, un imn de nerecunoscut, apoi le înfășură în paginile ziarului The Crisis și ți le înapoia cu un aer solemn înainte de a porni mai departe.
„Ascuțim!”
Lui Carney nu-i era clar: unde scrie că, dacă Montague a fost un tocilar priceput, fiu-său neapărat mânuiește briciul cu îndemânare – însemna doar că știe să aibă grijă de instrumentele lui. Tatăl lui Carney a fost pungaș, dar asta nu înseamnă că și el e la fel, ci doar că știe cum funcționează lucrurile în acest domeniu.
— Hotelul îi plătește lui Chink taxă de protecție – știam c-o să vină, spuse Miami Joe. Nu poți trimite cioroii la prăduit când e și el pe fază. Dar aici e vorba despre altceva.
— Are o gagică, interveni Pepper.
— Are o țipă cu care s-a combinat, urmă Miami Joe. Lucinda Cole. Era dansatoare la Shiney’s înainte să se închidă localul, nu?
— O tipesă deschisă la culoare, aduce cu Fredi Washington20.
— Fredi Washington? se minună Freddie.
— Ce nu știam eu, continuă Miami Joe, este că încearcă s-o lanseze în cinematografie. Îi plătește lecții de actorie, de conversație, de bună-cuviință.
Tot tacâmul. A plasat-o la Theresa în ultimele șase luni, i-a plătit cazarea.
Mai trec prin oraș țipi din lumea filmului și el o prezintă ca pe o viitoare Ava Gardner de culoare.
