În ciuda companiei nesuferite, lui Carney îi plăcea să viziteze locuința 22 Celebru muzician american de culoare (1873- 1958), considerat părintele bluesului, compozitor al unor piese precum Memphis Blues și Saint Louis Blues.
rubedeniilor de pe Strada Aspiranților. Copil fiind, admira casele din cărămidă galbenă și blocurile de calcar alb trântite nitam-nisam în mijlocul Harlemului. Ce alt cvartal mai dispunea de un nume propriu? Cum s-ar fi numit zona lui de odinioară, de pe 127th Street? Calea Pungașilor. Aspiranții versus pungașii. Aspiranții năzuiau la ceva mai bun – chit că acest ceva exista sau nu – iar pungașii puneau la cale combinații prin care să
manipuleze sistemul existent. Lumea așa cum ar putea arăta versus lumea așa cum e. Totuși, poate că el era prea tranșant. Mulți dintre pungași erau și aspiranți la mai bine, după cum mulți dintre aspiranți fentau, discret, legea.
De pildă, socru-său. Leland Jones era unul dintre contabilii de primă mână
ai Harlemului negru, ocupându-se de finanțele celor mai buni medici, avocați și politicieni, și de afacerile de pe 125th Street aflate în proprietatea negrilor. Știa să te scoată basma curată. Se lăuda în gura mare cu chichițele și mișculațiile lui, cu șpăgile grase ce treceau de la unii la alții în salonul de la Clubul Dumas. Un coniac și un trabuc: M-am prins. Treaba asta să rămână
între noi, dar lui nu-i păsa dacă cineva dădea din gură, fiindcă-i făcea reclamă gratuit. Lui Leland îi plăcea să spună, zâmbind, „Mănânc auditul ca pe fulgii de porumb. Cu lapte și cu lingurița/’ Era un bărbat înalt, cu obrazul rotund ca luna plină, cu o mustață groasă și favoriți albi. Taică-său fusese predicator și de la el moștenise plăcerea prelegerilor, a discursului moralizator ținut altora.
Alma îi pofti la cină. Din bucătărie venea o mireasmă îmbietoare, iar pe platoul de porțelan fin halca de jambon cu cartofi dulci și verdețuri arăta bine. Carney o așeză pe May în vechiul scaun înalt care fusese al lui Elizabeth, primit la domiciliu grație unei de-acum defuncte companii de curierat pentru care familia Jones avea o stimă deosebită, judecând după cât gângurea și cotcodăcea când venea vorba de ea. Scaunul scârțâi. Leland se așeză în capul mesei și își vârî un șervet albastru-deschis între nasturii cămășii. Îi întrebă când o să se nască bebe.
Conversația îi permitea lui Carney să revină la dilema lui. În dimineața aceea, Rusty îl întrebase de ce vrea să stea cu ușa de la intrare închisă pe arșița aia. Carney se simțea prea expus cu magazinul deschis la stradă; nu că
o ușă neîncuiată i-ar fi oferit cine știe ce protecție. Se înarma cu curaj de fiecare dată când intra un client. Nimeni nu zăbovea prea mult – în magazin era o atmosferă dogoritoare, iar agitația proprietarului, supărătoare. Timpii morți îi permiteau lui Carney să-și imagineze scenarii ca acelea de la sfârșitul lunii, când căuta combinații de articole vândute cu care să poată
plăti chiria pe luna viitoare: Un colțar de bucătărie, trei canapele… un set complet de sufragerie Argent, cinci veioze și o carpetă…
Scenarii:
Chink Montague descoperă identitatea hoților și se răzbună pe ei, dar nu ajunge la Carney. Freddie este ucis.
Chink Montague lichidează echipajul, inclusiv pe complicele tangențial, pe Ray Carney – iese basma curată dacă-i doar tăinuitor? Freddie este ucis. Sau doar mutilat, îi răsună în urechi un glas pițigăiat ce aducea cu al mătușii Millie.
Chink Montague lichidează echipajul, dar el are suficient timp s-o șteargă
din oraș. Cu familia? De unul singur? Freddie este ucis.
Carney însuși se duce la Chink Montague, îi spune mafiotului că habar n-avea ce se întâmplă. I se dă o lecție de-un fel sau altul. Freddie este ucis. Sau doar mutilat.
— Ce-ai pățit?
— Ah, m-au mutilat o țâră.
Închisese magazinul cu o oră mai devreme și o luase pe jos pe Riverside Drive, să-i mai vină inima la loc. Nu se putuse concentra asupra unui apartament sau a altuia. Fusese cât pe-aci să-l calce o mașină în timp ce se zgâia în sus de pe carosabil. Pe urmă le luase pe fete, să meargă pe 139th Street.
Alma îl readuse pe pământ, la masa din sufragerie, pomenind numele lui Alexander Oakes.
— Alexander a fost primit în Clubul Dumas, zise ea și își tamponă discret colțul gurii. Taică-tău zice că a fost acceptat cu unanimitate de voturi.
— Așa-i, spuse Leland. Se descurcă excelent. De mult tot încercăm să
recrutăm tânăra generație.
— Bravo lui, exclamă Elizabeth. E genul de chestie care-i place.
Ea crescuse laolaltă cu Alexander. Familia lui locuia la o distanță de trei case și ai lui socializau în aceeași manieră arogantă. Alexander urmase cursurile unui liceu catolic, așadar Carney n-avea de unde să-l cunoască, dar, odată cu trecerea anilor, Alma îl pusese la curent. Jucase în echipa de fotbal american, fusese președintele clubului de dezbateri, iar apoi a trecut la Colegiul Howard, unde și-a continuat bâjbâiala de Zecime Talentată23. Ca absolvent de drept, a primit slujba de procuror pe lângă procuratura din Manhattan, urmând să fie unul dintre judecătorii negri ai orașului când lucrurile se vor așeza, conform unui articol publicat în Amsterdam News cu o poză neclară. Era suficient de dubios ca să intre și în politică. Calitatea de membru al Clubului Dumas însemna că va primi sprijinul altora și, la rândul 23 „Zecimea Talentată” este conceptul lansat în anul 1903 de autorul și pedagogul american de culoare W.E.B. Du Bois, care prevedea ca unul din zece tineri negri să-și cultive capacitatea de a deveni lider al comunității de culoare prin absolvirea colegiului.
lui, va da o mână de ajutor cuiva aflat la ananghie.
A fost de față la nunta lui Carney și Elizabeth. Privirea lui Alexander, când Carney i-a strâns mâna la primire, i-a spus că încă e îndrăgostit de ea. Dat dracului tipul.
— Poate că într-o zi ai să intri și tu, Raymond, spuse Alma.
— Mami, interveni Elizabeth furioasă.
Clubul Dumas aplica regula pungii de hârtie24, așa că împunsătura era vădită: Carney avea tenul prea întunecat ca să poată fi admis.
— Sunt destul de ocupat cu magazinul, spuse Carney. Deși Leland, cu poveștile lui, vrea să creeze impresia că-i o treabă plăcută.
Dinspre partea lui, erau o adunătură de mumii îngâmfate. Chiar dacă ar fi avut pielea mai deschisă la culoare, povestea familiei lui ar fi constituit un alt obstacol. Ca și profesia lui. Umilul său magazin nu-i la înălțimea pretențiilor – ar trebui să fie proprietarul unui întreg magazin universal, al unui Blumstein’s25 negru ca să fie acceptat în frăție.
Ascendența familiei Jones era impecabilă. Fie și numai după standardele lor. Bunicul predicator fusese unul dintre bătrânii înțelepți din Seneca Village26, unde ținea slujbe comunității de negri liberi din centru. Până la alde Jones, Carney nu mai auzise de această așezare, dar ei îi perpetuau legenda. Seneca a însemnat vreo două sute de suflete, majoritatea de culoare, plus câțiva irlandezi – corciții ăia tot timpul au trăit acolo buluciți.
Bărbați și femei de culoare, proprietari de pământ, dornici să-și ducă viața la oraș. Trei biserici, două școli, un cimitir. Domnul Jones susținea sus și tare că așa ceva nu s-a mai pomenit nicăieri în țară, dar Carney știa că nu-i adevărat. Citise despre comunitățile de culoare prospere din epoca aceea în Negro Digest27. Existau cuiburi în Boston, Philadelphia. Negrii întotdeauna o scoteau la capăt până și în cele mai mizerabile condiții. Dacă n-am fi răzbit, albii ne-ar fi exterminat de mult.
24 „Testul pungii de hârtie“ era o formă de discriminare practicată în sânul comunităților afro-americane din Statele Unite în secolul XX, când nu puteau deveni membri ai unor cluburi, frății, biserici etc. Decât aceia care aveau culoarea pielii mai deschisă decât culoarea maro a pungii de hârtie.
25 Magazin universal situat pe 125th Street, în Harlem, construit de succesorii imigrantului german Louis Blumstein (m. 1921) și dat în folosință în 1923.
26 Așezare înființată în anul 1825 de către un grup de afro-americani liberi din Manhattan, care dețineau un teren de două hectare. În anul 1857 satul a fost demolat și localnicii au fost relocați, odată cu amenajarea parcului newyorkez Central Park.
27 Revistă americană adresată cititorilor de culoare, înființată la Chicago, în 1942, de John H. Johnson. Revista și-a încetat apariția în 1951, dar s-a relansat în 1961. Ultimul număr a apărut în 1976.
Apoi, cuiva i-a venit ideea unui parc grandios în mijlocul Manhattanului, o oază în inima metropolei forfotitoare. Au fost propuse, respinse, regândite mai multe locații, până când liderii albi au optat pentru un teren dreptunghiular situat în inima insulei. Terenul era deja locuit: n-a contat.
Cetățenii de culoare din Seneca dețineau proprietăți, aveau drept de vot, li se auzea vocea. Toate astea n-au fost de ajuns. Consiliul orășenesc din New York a expropriat pământul, a ras din temelii satul și cu asta, basta. Sătenii s-au dispersat în cartiere diferite, în orașe diferite, unde să-și ia viața de la capăt, iar orașul s-a ales cu al său Central Park.
