Acum, în biroul lui iarăși se adunaseră niște bărbați care, în scurt timp, își vor îndrepta atenția asupra celeilalte chestiuni care nu mergea: asupra lui Carney. Spera că nu se va recurge din nou la topor.
Șuierul unei sirene se apropie târându-se spre est pe 125th Street.
Rămaseră cu toții nemișcați până când se lămuriră că-i vorba de-o mașină
de pompieri, nu de o patrulă a poliției. Erau niște duri, însă, de cum i-a ajuns o adiere ușoară, s-au și speriat, să nu le stingă flacăra chibritului.
21 Film american ce combină genurile horror și științifico-fantastic, lansat în anul 1958.
Miami Joe își slăbi nodul cravatei. Era zăduf. Nici ventilatorul nu prea le era de folos.
— Vreau să știu, i se adresă iarăși lui Carney, te descurci cu ce-avem? N-am mai auzit de tine până să te pomenească Freddie. Te ții de mărunțișuri… nu știu absolut nimic despre tine.
Omul avea dreptate, ba chiar în mai mare măsură decât credea. Carney nu era tăinuitor de lucruri furate.
Da, un procent din exponate era marfă furată. Televizoare, aparate de radio, pe vremea când încă avea dever, veioze moderne, elegante, alte articole mărunte, aflate într-o stare perfectă. Era un zid despărțitor între lumea interlopă și cea onestă, un zid necesar, care își asuma această povară.
Când venea însă vorba de metale și pietre prețioase, acționa, mai curând, ca misit. Freddie aducea marfa în biroul lui Carney, iar el o ducea rapid în centru, pe Canal, la omul lui, la Buxbaum. Asta îi permitea ovreiului să-și servească clientela de culoare fără să meargă spre periferie, fără s-o întâlnească mai deloc, și îi oferea lui Freddie – și altor câteva personaje din cartier, care-i aduceau argintărie sau brățări cu pietre prețioase incrustate –
un debușeu în plus pentru marfa lor, departe de dramele Harlemului.
Carney nu intră în detalii legate de soarta inelelor și colierelor aduse de văru-său. Freddie nu-l întreba ce face cu ele, după cum nici Carney nu-l întreba niciodată ce proveniență au. Dacă o fi crezut că are o linie secretă de livrare spre centru sau în cartierul diamantelor de pe Canal Street, treaba lui. Dacă lui Carney îi lua o zi să pice cu banii, nu-l deranja. Erau neamuri de sânge. Totuși, bărbații ăștia din birou nu-i erau neamuri de sânge, n-aveau de gând să-i înmâneze unui străin pietre prețioase în valoare de sute de mii de dolari și să se încreadă în faptul că cei cincizeci de cenți per dolar cuvenit lor sunt „pe drum“. În plus, Buxbaum nu putea plasa așa multă marfă, din câte știa Carney.
În ceasul al doisprezecelea, Carney își frământase mintea cum să iasă din beleaua asta.
— Eu vând mobilă, spuse el. Oamenii intră, se uită, se hotărăsc să-și facă
cumpărăturile în altă parte, treaba merge oricum. Dacă doriți să apelați la altcineva, nu mă deranjează.
Miami Joe se arătă surprins. Arthur făcu „Hm!“.
Pepper îl privi iscoditor pe Carney. Se lăsă în față pe sofa, alert, încordat.
Parcă ar fi stat cocoțat pe-o navetă de visichi contrafăcut într-o cocioabă
dintr-o văgăună, cu agenții de la fisc gonind pe cărare, nu pe un Headley nou, cu umplutură somptuoasă, ultramodernă. Nu-l lăsă să scape cu una, cu două.
— Odată ce știe, e băgat în afacere.
— E bengos, ți-am spus, zise Freddie.
Carney le sunase prea indiferent. Unii îi confundau indiferența cu siguranța de sine. În magazin, treaba lui era să-i impulsioneze pe oameni să
facă ce nu știau că vor să facă – să dea câteva sute de parai pe un colțar de bucătărie. Era cu totul altceva decât să-i convingă să nu facă ceva. Echipajul venise aici să se asigure că ia deciziile corecte. Își notă în minte să-și ajusteze tonul; o să-i prindă bine data viitoare când Elizabeth o să-l țâțâie în legătură cu vreo idee sau când May o să-i ceară încă o cupă de înghețată. Va trebui să zică mersi dacă scapă întreg din întrunirea asta.
Spărgătorul de seifuri îi anunță că ora s-a terminat.
— Ne ținem gura, spuse Arthur, să vedem ce și cum. Iar apoi împărțim prada conform planului.
Miami Joe nu punea capăt unei acțiuni până când nu se asigura că toți își încasează partea. Amânarea împărțelii uneori nemulțumea echipajul, dar se știa că Arthur e un hoț ca lumea, de încredere, și i-au încredințat păstrarea prăzii până luni. Să aibă timp să-i distragă atenția lui Chink Montague cu alte chestii, iar copoii să treacă la un alt caz pe care să-l facă varză.
Patru zile, doar dacă Chink Montague n-o să-l lichideze pe vreunul dintre ei și dacă n-o să se trâmbițeze numele lui Carney.
Patru zile în care lui Carney să-i vină o idee.
ȘASE
— Vezi ce silențios e? îl întrebă Leland. Vânzătorul susține că are un compresor de tip nou.
Westinghouse-ul era montat în fereastra din camera de zi. Carney nu văzuse în viața lui o instalație de aer condiționat în vreo locuință; Leland Jones pretindea că asta ar fi prima de pe stradă, dar socru-său le umfla pe toate cu nerușinare. Se înghesuiră cu toții în jurul grilajului de plastic al instalației, cu Elizabeth în primul rând, făcându-și vânt cu mâinile. În dimineața aceea aproape că leșinase și avea de urmat un tratament. May se porni să strănute când transpirația de pe trup i se răci. Carney trebui să
recunoască – era o senzație plăcută.
Aerul condiționat făcea parte din tratament, ca și vechea locuință a lui Elizabeth. Ea crescuse în casa cu etaj de pe Strivers’ Row și câte o vizită
acolo întotdeauna îi întărea moralul. Camera ei, situată la etaj, cu fereastra spre alee, rămăsese neschimbată. Peste drum de ei locuise W.C. Handy22 și lui Elizabeth îi plăcea să povestească cum îl urmărea ea pe Părintele Bluesului, cu mâinile fluturându-i ca o pereche de porumbei în camera de lucru, în ritmul melodiilor de pe patefonul Victrola. Pe artistul ce-și scruta regatul doar de el văzut. După unii, cică bătea muzica aia cultă, cu simfonia ei discordantă, de metale îngrămădite peste metale. Pătura ei favorită de pe pat, semnele adăugate an de an pe tocul ușii, pentru a vedea cât a mai crescut în înălțime. Carney nu avea asemenea nostalgii pentru apartamentul în care crescuse.
Leland roti discul instalației de aer condiționat.
— Ar trebui să cauți și tu unul de-ăsta, spuse el, conștient că bugetul nu-i permite lui Carney o asemenea cheltuială.
— Într-o bună zi o să caut, răspunse Carney.
— Se vând și în rate.
Elizabeth îl apucă pe Carney de mijloc. El își lăsă mâna pe umărul lui May.
Nu știa ce înțelege ea din repriza asta de contre între taică-său și bunicu-său, dar cu siguranță că înțelegea cum e chestia cu aerul rece. Stătea cu burtica în bătaia drăciei ăleia și părea cufundată într-un vis.
